Valea Plângerii şi tributul luat ,,eroilor negri’’

mineri-proteste-Readcția ziarului nostru a primit o scrisoare deschisă din partea Sindicatului ”Muntele”, prin intermediul căreia semnatara Roxana Din face o radiografie a situației prin care trece sectorul minier al Văii Jiului î momentul de față. Vă invităm să lecturați această scrisoare deschisă, în integralitate:

Poate ca pentru cei mai multi dintre noi, afirmatia conform careia cu fiecare pas parcurs pe drumul  vietii noastre suntem tot mai aproape de necunoscut ,e doar un dicton vechi, fara prea multa aplicabilitate in viata reala. Exista totusi un loc, in care fiecare pas facut, e un pas spre moarte.  Din momentul in care ai intrat in mina, nimic nu mai e sigur. Certitudinea este aceea ca vei intra, insa nimeni nu iti poate garanta ca vei mai iesi. Un fel de “casa groazei” proiectata in plan real, in interiorul careia s-au intamplat lucruri din cele mai socante, tragice, generand un puternic impact emotional . Aproape in fiecare an aceasta isi cere tributul, fixandu-si parca o data in care se decide sa coboare in subteran, isi aleage cateva suflete si pleaca multumita, lasand in urma disperare si durere.Nu dispare insa pentru mult timp deoarece ,ea se va intoarce mereu, si repetand traseul deja antementionat, va mai lua langa ea cateva suflete, lasand aici familii indoliate, copii mergand de-a busilea, parasind o realitate care nu a reusit sa-i mai inteleaga, ci doar sa le rapeasca tineretea. Un sondaj facut de organele abilitate CNH ( Compania Nationala a Huilei ) confirma ca cei mai multi dintre cei morti in explozii, aveau varste cuprinse intre 25-35 de ani.

Mi-am ales si eu o zi la intamplare si am mers la una din minele cu cea mai bogata istorie in ale exploziilor. Afara erau aproximativ -18 grade C , insa eu simteam frigul de doua ori mai intens. Pe masura ce inaintam, simteam cum fiori reci imi inunda trupul si sloiuri de gheata imi acopera gandurile.  Nu eram perfect lucida deoarece ,ma incercau numeroase trairi si emotii. Motivul, dincolo de tragismul situatiei, e unul simplu: tatal meu coboara in subteran de mai bine de 25 de ani. Era si el acolo in momentul in care am ajuns eu.   L-am rugat sa imi fie ghid pana ma mai dezmeticesc eu putin. Cativa ortaci prietenosi l-au salutat cu “Noroc Bun.” Ulterior, tot de la ei, am aflat ca acesta este un salut ironic, incarcat de un sarcasm tragic. E de fapt o sfidare a mortii. Si-l adreseaza in fiecare zi inainte sa intre in mina si inchinandu-se, pasesc cu pasi timizi ,in ciuda masivitatii lor, spre necunoscut.

Cu o umbra de regret, un miner murdar, probabil proaspat iesit din schimb, mi s-a confesat: “ …stii domnisoara.. se zice ca minerii sunt mai rai, mai duri…e adevarat..munca ii face asa..”…auzind asta, un altul s-a angrenat in discutie, simtind nevoia sa il contrazica : “…sunt oameni buni aici in Vale domnisoara..ca toata lumea zice ca suntem rai.” Ambii au dreptate…conditiile ingrate de munca, societatea meschina ce ii judeca nejustificat , utilajele vechi, moartea ce pandeste la fiecare colt, ii preface rigizi si sceptici. Poate ca de aici survine rautatea de care ii tot acuza unii. In mineriada si adevarul ei istoric prezentat ,nu pot crede decat oamenii limitati. Sa crezi in capacitatea unor oameni simplii , veniti dintr-o zona limitata ,de a pune la punct un plan atat de meschin si sangeros,  organizat punctual si cu detalii incredibile, e dovada clara ca istoria, asa cum ne e prezentata ea azi, reuseste sa manipuleze. Minerii disperati din cauza vicisitudinilor sistemului, prefera sa se blocheze in subteran. Asa protesteaza ei. Nu alearga pe strazi scandand si imbrancind sau lovind oameni nevinovati. Nu mai departe de zilele trecute, dupa terminarea programului de lucru,  mai multi ortaci de la mina Lupeni  s-au blocat in subteran, nemultumiti fiind de conditiile de lucru si salariile mici.

In fata minei Vulcan, o cruce imensa si un tablou in marime naturala al Sfintei Varvara- ocrotitoarea minerilor- vegheaza deasupa ortacilor neincetat. In interiorul minei Petrila, un tablou imens, infatiseaza un copilas mergand de-a busilea, deasupra caruia scrie cu litere mari “tati ai grija de tine..te rog sa te intorci acasa.”  Acesta este crezul pentru care ortacii nu se dau batuti, sfideaza moartea si coboara in subteran , punandu-si toata increderea intr-o forta mult mai mare decat cea a sfarsitului. Isi pun increderea in forta divina, care ii va cuprinde atunci cand vor avea nevoie. Chiar si asa, dincolo de finalul fericit din basme unde binele biruieste intotdeauna, realitatea vine sa sfideze povestea, moartea castiga teren, si astfel , loveste necrutator, luand cu ea sute de vieti nevinovate .

Acesta este pretul platit de ei pentru a asigura un trai decent familei. De-a lungul timpului au avut loc numeroase explozii catastrofale, si chiar si asa, dincolo de promisiuni facute in primele zile de la incident, nimic nu s-a schimbat. Aceleasi utilaje vechi, colivii care stau sa cada si echipamente depasite de timp si vremuri. Unele din cele mai sangeroase episoade derulate in mina, au avut loc la: Petrila in 1982- 14 morti 15 raniti, Petrila 2008 – 13 morti 12 raniti, Petrila 1996 -5 morti, Dalja 1997- 6 morti ,7 raniti, Uricani 2011, 5 morti ,Livezeni 1980 ,53 de morti , Lupeni  1922-82 morti , Vulcan 1989 – 39 accidentati dintre care 29 morti ,Paroseni 2001- 24 accidentati dintre care 17 morti ,Vulcan 2002- 10 morti,Vulcan 1986- 17 morti. In cea din urma explozie mentionata, mai exact cea de la Vulcan din 1986, soldata cu 17 morti, un ortac mi-a semnalat dublul tragism al acelui moment deoarece , printre cei morti se aflau si numerosi specialisti in minerit, veniti din intreaga tara la o zi de la producerea exploziei. “Regulamentul de ordine interioara spune clar ca nimeni nu are voie sa intre in mina decat dupa 48 de ore de la explozie. Motivul este acela ca, acumularile de gaz prezente in momentul producerii unei astfel de explozii, ar putea rabufni din nou, la intervale scurte de timp, atragand dupa sine si alte explozii mai mici sau mai mari. Acesta a fost si cauza din care au pierit oameni specializati din tara veniti sa ofere o mana de ajutor. Desi parea ca totul e in regula, pamantul nu iarta, iar in cea de-a doua explozie au pierit nume importante din domeniu ,printre care si securisti, directori, ingineri..”, sunt marturiile unui miner care a avut nesansa de a fi acolo in momentul nefast, si totodata norocul de a se numara doar printre cei accidentati.

Ajunsa la sediul unuia dintre sectoare, o doamna foarte draguta, angajata a companiei, a avut curajul si taria de a-mi impartasi din povestea ei de viata. Si ea si-a pierdut sotul in explozie, ramanand singura cu un copil, care pe atunci nu avea decat 5 ani. Ca o ironie a sortii, acum lucreaza in locul din care acesta a uitat sa se mai intoarca.. Desi vizibil afectata inca, a reusit totusi sa-mi descrie acel moment  nefast care a venit sa-i schimbe viata pentru totdeauna: ”Dormeam..ceasul era aproximativ 6:00..sora mea din Targu Jiu, foarte matinala din fire, a aprins televizorul, moment in care  a vazut la stiri ca tocmai a avut loc o explozie de proportii la Vulcan. Stiind ca sotul meu lucra in tura in care aceasta a izbucnit, m-a sunat disperata, dar afisand in acelasi timp un calm aparent care insa, inca din momentul in care am raspuns mi-a dat fiori. M-a intrebat daca dorm, daca fiul meu e bine si daca  sotul meu a ajuns acasa. Desi trecusera doua ore de cand acesta in mod normal ar fi trebuit sa ajunga, in inconstienta somnului i-am raspuns ca nu e inca timpul sa ajunga acasa, ca e devreme inca. Acesta a fost momentul in care cerul s-a prabusit deasupra surorii mele. Mi-a spus pe un ton cald si plin de compasiune, ca nu ar trebui sa ma sperii pentru ce imi va zice, si ca sigur sotul meu e bine, doar ca la mina la Vulcan a avut loc o explozie. Tot in inconstienta somnului am inchis fara a mai zice ceva, mi-am luat copilul , mi-am tras peste pijamale un palton , si am plecat in papuci de casa fara sa-mi dau seama, pe jos , pana la mina. Cand am ajuns acolo timpul s-a oprit in loc. Am fost informata ca sotul meu s-a stins in aceasta explozie si ca trupul sau se afla inca acolo. M-am prabusit efectiv, m-am prabusit. De atunci pentru mine timpul a capatat alte dimensiuni. M-am blocat . In fiecare zi de munca, vizualizez momentul si locul in care viata mi-a luat tot ce am avut mai scump. M-a intarit copilul meu care acum e mare, un mandru fecior de clasa a8a. M-am bucurat totusi ca nu s-a intamplat asta la o varsta la care el ar fi putut intelege mai multe. Chiar si asa, dupa o discutie avuta cu el  in urma cu ceva timp, mi-a zis ceva ce m-a rascolit din nou:” mami..eu imi amintec ca atunci cand a murit tati, tu m-ai rugat sa iau pamant in maini si  sa arunc pe el..ce inseamna asta?”..cum puteam eu sa ii explic ce inseamna, cand prin ce mi-a spus mi-a rastalmacit universul sfaramandu-l in mii de bucatele..cam asta e, vezi tu..moartea nu te intreaba cand anume vrei sa pleci..si nici pe cei din jurul tau daca sunt pregatiti ca tu sa o poti face”

Nu am crezut vreodata ca povestea unui om ma poate afecta in felul in care aceasta a facut-o.  Iar ca a ei, mai sunt nu zeci, ci sute de povesti.  Cat de nemilos sa fie acel loc si cat de crunta sa fie moartea, sa lase oameni calzi si nevinovati, coborati acolo pentru a face un ban cinstit, sa se stinga in felul acesta. Sicriele celor decedati in astfel de explozii au fost mereu sigilate, rapind astfel sansa celor dragi de a-i mangaia ori saruta pentru ultima oara.

Vizibil afectata de toate cate am auzit, imi continui drumul spre cantina. Acela e locul in care bunatatea si omenia li se citeste pe chip. Murdari si obositi, au totusi rabdarea de a-si primi fiecare portia de mancare, nu se imbrancesc, se saluta din nou cu celebrul “Noroc Bun”, isi strang mainile in semn de noroc ori se saruta parinteste pe frunte exclamand :” no hai ortacule ca mai avem cateva ceasuri si ne-om odihni dupaia.” Unul dintre mineri mi-a explicat putin cam care e atmosfera zilnica de aici:” Aici nu poti sa lucrezi de unul singur. Noi suntem foarte uniti, drept dovada ca atunci cand se intampla ceva grav intram unii dupa altii, inainte sa ajunga echipajele de interventie.. ce daca sunt riscuri..riscurile sunt facute sa fie asumate. Nu-l poti lasa acolo pe cel cu care ti-ai impartit painea atata timp, si pe care stii ca il asteapta un copil ori o sotie acasa.”

Ma intreb oare, cum intr-o lume atat de mizerabila si meschina, exista totusi oameni care inceteaza in momentele de cumpana sa se gandeasca doar la ei. Care isi risca viata pentru a cobori “in infern”, pentru a-si salva colegii. Asa ceva nu este stipulat in contractual lor de munca, o fac benevol si de multe ori chiar ilegal, deoarece este interzisa coborarea in subteran pana la momentul sosirii organelor abilitate si a cadrelor competente. “Dar ce te faci in momentul in care acestia intarzie, iar secundele par ceasuri? Si tu stii ca ai acolo un cumnat, un prieten, ori un frate? Stai si astepti sa se stinga? Trebuie sa faci ceva!”, mi se confeseaza un ortac. “E ca un reflex neconditionat, altfel ,daca tu stai degeaba si nu incerci sa faci nimic in sensul asta, te vor incerca grele sentimente de vinovatie. E ca si cum Dumnezeu s-ar intoarce cu spatele la tine atunci cand tu ai avea cea mai mare nevoie de el.”, imi spune de data asta un inginer.

A fost o zi lunga si grea, dar din care cu totii am avea de invatat atatea. Intr-o lumea parsiva unde banul guverneaza si sunt promovate doar crezuri si modele proaste, iata ca niste oameni simplii vin sa ne ofere in mod nevoit lectii de moralitate, ajutandu-ne totodata sa concludem cu pareri despre cum ar trebui sa fim si ce e de fapt omul. Le sunt recunoscute eforturile doar, printr-o zi simbolica, anume cea de 6 august, zi cu o istorie neagra, deoarece declarata initial zi libera, acestia continuau sa munceasca la ordinele sefilor ori pentru un ban in plus. Pana intr-un an, in care ziua “libera” de 6 august a luat 10 vieti la Vulcan. De atunci, insemnatatea acestei zile e respectata cu sfintenie, fiind declarata oficial ziua minerilor. Pe langa ziua libera, acestia mai primesc o prima de vreo 200 RON si vreo 6 beri. Salariile mizere vin sa completeze subaprecierea si nepasarea societatii.

Cam asta e “premiul” oferit de stat, “eroilor negri” din subteran, pentru eforturile depuse in  munca ce nu iarta, ba mai mult, in ultima perioada vine sa ne lase impresia ca e din ce in ce mai insetata. Iar acestia sunt ortacii care au condus mineriada. Oamenii rai, marginalizati de societate, care beau, injura si lovesc. Oameni cu capacitati intelectuale reduse, care sunt in cel mai bun caz absolventi de gimnaziu. Acestea sunt etichetele puse gresit ortacilor, de atata amar de vreme..iar ei “in rautatea lor”, nu fac decat sa spere ca daca nu ei, macar copiii ori nepotii lor, sa nu aiba aceeasi soarta mizera si trista.. Conclud astfel, fara a mai spune prea multe si las mai bine primele strofe din Imnul Minerilor sa vorbeasca:Când plini de praf cu paşi trudiţi/Ieşim din mină obosiţi/Ne doare că-n lumina sa/Pământul ţine-o lume rea/În mină “Dumnezeu cu noi!”Afară – grijă şi nevoi…/Deasupra noastră n-avem cer,/C-aşa e viaţa de miner.

Roxana DIN