File de istorie / De ce este aniversată Ziua Minerului pe 6 august ?

lupeni29Aniversată în fiecare an la 6 august în Valea Jiului, Ziua Minerului ne readuce în atenție nu doar munca grea pe care au desfășurat-o și încă o mai desfășoară minerii în subteranele minelor din regiune, ci mai ales istoria unor mișcări de protest care au avut drept scop doar obținerea unor condiții mai bune de lucru și a unui trai decent cuvenit truditorilor din adâncuri, August a fost, de-a lungul istoriei, luna cu cele mai numeroase proteste ale minerilor.

Greva din august 1929

Cele mai cumplite acţiuni de protest din Valea Jiului au avut loc în 1929, în Lupeni. Greva minerilor nemulţumiţi de condiţiile de lucru şi de salariile mici a fost stinsă în urma unor represalii crunte, în timpul cărora peste 20 de oameni au murit şi un număr impresionant de mineri, peste 200, au fost răniţi. Evenimentele din Lupeni au fost relatate pe larg în presa internaţională, iar jurnaliştii marilor ziare din Statele Unite ofereau descrieri oripilante ale „vânătorii de oameni” care a urmat protestelor.

La sfârşitul anilor 1920, Valea Jiului era unul dintre centrele industriale strategice pentru economia ţării, iar exploatările carbonifere conduse de societăţile din Lupeni şi Petroşani erau profitabile pentru statul român şi pentru conducerea lor. Mai puţin mulţumiţi erau miile de mineri care munceau în subteran. Cei mai mulţi trăiau într-o stare de sărăcie cruntă, potrivit relatărilor acelor vremuri, aveau familii numeroase şi salarii mici, iar condiţiile în care îşi desfăşurau activitatea erau precare.

lupeni293În ultimii ani, în minele din Valea Jiului avuseseră loc mai multe tragedii colective. Cea mai mare dintre ele s-a petrecut în Mina Aurelia din Lupeni, în 1922, când în urma unei explozii petrecute în subteran 82 de oameni au murit. „La casa de morţi unde se strâng toate cadavrele aceste arse pentru a fi apoi îngrijite şi aşezate în copârşeie erau 57 de cadavre care se puteau deosebi că sunt cadavre de om, însă 25, care se spunea că încă sunt cadavre, nu erau decât neşte grămezi de carne înşirată, pe neşte paie. Mai erau şi cadavre care se puteau recunoaşte cine este după locul unde au fost găsite la lucru, şi după câte o cruciuliţă pe care o aveau la gât. Aşa mai departe, vizitând încă în noaptea aceea tot spitalul şi casele de morţi, m-am îngrozit de cele văzute”, relatau reporterii de la ziarul Munca, despre explozia din 1922.

Şapte ani mai târziu, condiţiile de muncă şi riscurile la care erau supuşi minerii care munceau în subteran nu se schimbaseră. Negocierile dintre reprezentanţii minerilor şi patronat au eşuat, iar în 1929, prevederile contractului colectiv de muncă al minerilor au făcut obiectul unui dosar dezbătul timp de mai multe luni în instanţa Tribunalului Deva, fără însă a se ajunge la o înţelegere între cele două părţi.

Minerii cereau ca ziua de lucru să fie de opt ore, iar salariile să fie majorate cu 40 la sută, pentru cei care lucrau în puţuri şi în focuri, solicitau, de asemenea, ca angajaţii să fie aprovizionaţi cu bocanci, alimente şi echipamente noi, iar minorii să nu mai fie trimişi să muncească în subteran. „Cei 30.000 de robi din Valea Jiului ce scormonesc adâncurile pământului nu vor să mai rabde mizeriile. Peste puţină vreme ei vor porni la luptă pentru cucerirea revendicărilor lor. Spiritul de solidaritate şi de luptă al robilor din Valea Jiului va face să tremure întreaga burghezie şi social-democraţie. Muncitorimea trebuie să ştie că numai prin lupta lor vor putea impune revendicările lor. Altfel nu”, era prefaţat conflictul de muncă din august 1929, potrivit publicaţiei Viaţa Muncitoare, din martie 1929. În primele zile din luna august 1929, au avut loc mai multe acţiuni de protest în Valea Jiului, însă greva generală a izbucnit în dimineaţa de 5 august, în Lupeni, pe fondul tensiunilor tot mai mari dintre sindicate şi reprezentanţii patronatelor, cei care nu acceptau revenidcările minerilor.

lupeni291Ortacii de la minele Ileana, Victoria, Aurelia, Ştefan şi Carolina au refuzat să intre în subteran şi s-au îndreptat spre centrul oraşului Lupeni. Minerii au ocupat apoi Uzina electrică din localitate, iar activitatea ei a fost oprită. „Autorităţile din Valea Jiului raportează că ieri, 5 august, orele 8, muncitorii de la mina Elena din Lupeni au refuzat să intre la lucru declarând grevă. La orele 8 şi 9, s-au asociat la grevă muncitorii de la minele Carolina şi Ştefan. Se găsesc în grevă la Lupeni 3.800 de muncitori, rămânând la lucru numai cei din ateliere, care se crede că se vor solidariza la această mişcare. Dl. prefect al judeţului a sosit în localitate pentru măsurile dictate de împrejurări. D-sa, tratând cu muncitorii, n-a putut ajunge la nici un rezultat şi a cerut ajutor militar din Deva. Muncitorii au oprit funcţionarea uzinei electrice, ceea ce împiedică ieşirea din mină a o parte din muncitori aflaţi astfel în pericolul de a fi inundaţi şi asfixiaţi de gaze în urma încetării funcţionării a pompelor. Muncitorii din minele Vulcan, Petroşani, Petrila şi Aninoasa au intrat regulat la lucru. La faţa locului au sosit dl. prim-procuror şi judecător de instrucţie de la Tribunalul Deva. Localitatea Lupeni, fiind complet în întuneric, s-a aşteptat până astăzi 6 August, ora 5:30, când dl. prim-procuror, făcând somaţiile legale, muncitorii n-au voit să cedeze localul uzinelor, trăgând focuri asupra soldaţilor şi rănind un soldat grănicer şi un jandarm. Mulţimea nevoind să execute somaţiile primului procuror, s-a tras o salvă în soldaţi, în urma căreia au fost omorâţi muncitori şi alţii răniţi. Dl. prefect al judeţului a cerut întăriri militare de la divizia XX Sibiu, constând din trei companii de soldaţi şi două detaşamente de mitralieră”, informa într-un comunicat publicat în ziarul „Universul”, Ministerul de Interne.

Conflictul dintre mineri şi forţele de ordine a escaladat după primele salve. În starea de asediu instaurată, militarii au avut liber să folosească armele pentru a-i împrăştia pe protestarii din jurul uzinei. Peste 20 de oameni au fost ucişi pe loc, în timpul represaliilor, iar alţi peste 150 au fost răniţi. Minerii au ripostat cu pietre, iar în cele din urmă au fost siliţi să se retragă din faţa ploii de gloanţe îndreptate asupra lor. “La Lupeni n-a fost o potolire a unei revolte, ci o vânătoare de oameni. Autorităţile au băut până la ziua şi au dat de băut şi la soldaţi. Un prefect beat a tras cel dintâi după sunarea goarnei. S-au împresurat minerii şi au fost măcelăriţi, fără să li se dea putinţă de a fugi, apoi, când au reuşi să fugă, s-a luat grănicerimea după ei, beată de vin şi de sânge”, relata scriitorul Panait Istrati, într-un articol dedicat conflictului din august 1929. Zeci de oameni au fost daţi dispăruţi, cadavrele unora dintre ei fiind descoperite în zilele următoare în pădurile din vecinătatea oraşului. Au decedat ca urmare a rănilor suferite. Alţi zeci de mineri au fost arestaţi apoi pentru participarea la grevă.

Evenimentele din Lupeni au fost relatate pe larg în presa internaţională. În ediţia din 10 august a ziarului american „The New York Times”, erau prezentate urmările acţiunilor de protest. „Un cordon de militari înconjoară spitalul în care se află mai mult de 200 de răniţi, în timp ce mai multe mii de muncitori care s-au adunat afară au fost alungaţi cu baionetele”, informa The New York Times. Jurnaliştii relatau despre modul în care au avut loc înmormântările celor peste 20 de oameni seceraţi de gloanţe. „Cadavrele au fost puse în sicrie rudimentare şi încărcate pe căruţe de cărat bălegar care au fost furnizate la ordinul directoratului minelor. Când au apărut carele şi sicriele au fost încărcate s-au făcut auzite lamentaţii amare, cortegiul fiind îndemnat de militari să grăbească pasul. Mulţimea imensă adunată lângă cimitir a fost împinsă înapoi mai multe sute de metri, şi la patru ore după înhumarea morţilor o companie de infanterie încă mai păzea cimitirul în poziţie de tragere.

Starea de asediu din Lupeni a fost menţinută şi în zilele următoare, informa presa internaţională. „După înmormântare, ofiţeri precedaţi de toboşari, au citit un ordin prin care se impunea starea de asediu după ora opt seara, ordonând ca toată lumea să fie în casă la acea oră, deşi era o seară sufocantă. Toate hotelurile şi restaurantele, inclusiv cele ale staţiunii, sunt închise, iar vânzarea de băuturi alcoolice este interzisă până la noi ordine. Există ştiri despre soldaţi care caută cadavre în păduri, întrucât mulţi din cei grav răniţi au fugit panicaţi după deschiderea focului. N-au fost găsite alte cadavre, dar 25 de mineri încă lipsesc de la căminele lor. Continuă să se mai facă arestări şi trenuri cu trupe încă mai sosesc în regiune”, scriau cei de la The New York Times, în 1929. Treptat, în Valea Jiului îndoliată de evenimentele din vara anului 1929, autorităţile i-au măsuri drastice astfel încât în anii următori astfel de conflicet să poată fi prevenite. Între timp, minerii au revenit la locurile de muncă, cu speranţa că o parte dintre revendicările lor vor fi luate în seamă.

Greva din 1977

lupeni771

Greva minerilor din Valea Jiului care a avut loc între 1 și 3 august 1977, fiind una dintre mișcările de protest cele mai ample din perioada comunistă.

Anul 1977 a fost un an greu pentru economia României. Urmările crizei energetice mondiale începută în1973-74 încă erau resimțite pe deplin, iar cutremurul din 4 martie 1977 a îngreunat și mai mult situația. În pofida acestor greutăți, Ceaușescu nu a acceptat reducerea cifrelor de plan și insista ca toți indicatorii stabiliți anterior să fie îndepliniți.

La scurt timp după mișcarea pentru drepturile omului Charta 77 inițiată în Cehoslovacia, un protest similar a fost organizat și în România de dizidentul Paul Goma. La 23 martie 1977, minerul din Valea Jiului Dumitru Blaj a plecat la București pentru a semna apelul lui Goma. Nota sa adresată scriitorului a fost citită ulterior la Radio Europa Liberă, și ca urmare Blaj a fost criticat în fața colectivului de muncă, degradat pe post de vagonetar, apoi supraveghetor la un depozit de lemne. El a murit în anii ’80 în circumstanțe dubioase.

Pe 30 iune 1977 a fost adoptată Legea nr. 3 privind pensiile de asigurări sociale de stat și asistența socială, care interzice plata simultană a salariului și pensiei de invaliditate (erau mulți mineri care au ieșit la pensie cu grad de invaliditate III, și mai lucrau în mină), și prevedea schimbarea limitei de vârstă de pensionare a minerilor de la 50 la 52 de ani. Tot în aceeași perioadă programul de lucru a fost mărit de la 6 la 8 ore.

Minerii erau nemulțumiți și de aprovizionarea proastă cu bunuri de consum, de munca prelungită peste program (inclusiv duminicile), de condițiile de locuit și trai precare.

Greva propriu-zisă a început la Mina Lupeni pe 1 august 1977 și a fost încheiată pe 3 august 1977. În primele momente, unii mineri au propus ca o delegație de-a lor să plece la București, dar s-a renunțat la această idee, poate și datorită faptului, că trenurile erau oprite. Unii șefi de sectoare au încercat să împiedice organizarea greviștilor, dar minerii au reacționat prompt, câteodată dur. Greviștii au luat legătura cu alte mine din Valea Jiului și cu populația orașelor pentru a strânge cât mai mulți simpatizanți, și s-au adunat până la urmă în curtea Minei Lupeni, unde țineau discursuri revendicative. Cifrele provenite din surse diferite referitoare la numărul participanților variază între 10 000 și 40 000 (chiar 90 000). Cei care susțin cifrele mai scăzute greșesc, întrucât se bazează numai pe numărul de angajați, și nu iau în considerare membrii de familie și alte persoane din afară care s-au alăturat greviștilor (din simpatie sau numai din curiozitate).

Greviștii sunt organizați și conduși de câțiva lideri, în special de muncitorii Constantin Dobre, Gheorghe Maniliuc și inginerul Jurcă.  Acesta din urmă se retrage în scurt timp în planul doi, lăsând conducerea în mâinile primilor doi.

lupeni772Din București au fost trimiși să poarte tratative doi reprezentanți de frunte ai puterii: secretarul CC al PCR, Ilie Verdeț, Gheorghe Pană – președintele Consiliului Central al UGSR și ministru al muncii, și Constantin Băbălău, ministrul minelor, petrolului și geologiei, cărora li se alătură șefi locali ai conducerii de partid și de stat, în special Clement Negruț, primarul și primul-secretar de partid din Petroșani. Ilie Verdeț și Clement Negruț se deplasează la fața locului, dar minerii nici nu au încercat să negocieze cu ei, și au cerut să discute direct cu secretarul general. Cei doi au fost sechestrați în ghereta portarului de la intrarea nr. 2 a Minei Lupeni.

Conform relatărilor lui Constantin Dobre, Maniliuc i-ar fi amenințat cu moartea pe cei doi activiști superiori de partid, pe Verdeț chiar trântindu-l de perete de câteva ori. Ilie Verdet neagă categoric episodul sechestrării: „E o prostie… Eu nu am fost bruscat, nu am fost agresat”. Ilie Verdeț a mai făcut și alte declarații importante despre începuturile grevei: „Nu a existat comitet de grevă, care să pregătească greva. Nu au fost revendicări formulate. A fost, doar, acest protest in legătură cu legea pensiilor. Comitetul de grevă s-a format în timpul desfășurarii grevei, mai ales spre sfârșit”. Între timp, se infiltrează în zonă și oamenii Securității, dar sunt deocamdată pe poziție de așteptare. Autoritățile întăresc paza obiectivelor importante din zonă, în mod deosebit a depozitelor de arme.

La insistența greviștilor, Verdeț îl sună prin telefon pe Ceaușescu, care se afla în concediu pe litoralul Mării Negre. Ceaușescu își întrerupe concediul, și se deplasează mai întâi la Craiova, apoi la Târgu Jiu și Deva, și preia comanda trupelor de Securitate și a funcționarilor de partid, care vor fi angajate în stingerea focarului protestatar.

Când Ceaușescu ajunge în curtea Minei Lupeni, numărul participanților la manifestație se dublează. Atmosfera este tensionată, dar sunt totuși voci în mulțimea care la sosirea primului om al țării strigă „Ceausescu si minerii!”, dar treptat se aud lozinci din ce în ce mai ascuțite, ca „Lupeni ’29!” (aluzie la greva din 1929), „Jos burghezia proletară!”. Constantin Dobre citește în fața lui Ceaușescu revendicările minerilor, constând din 26 de puncte cu caracter tipic sindicalist, referitoare la programul de lucru, norme, pensii, aprovizionare, locuințe, investiții.

greva-minerilor-1977-ceausescuCeaușescu prezent la fața locului timp de circa 3 ore, la început se arată refractar, la care greviștii vociferează, se aud de câteva ori huiduieli, fluierături, se scandează chiar „Jos Ceausescu!”. El cedează până la urmă, mai ales după ce gardul depozitului de lemne se prăbușește brusc sub greutatea minerilor urcați pe el, producând un zgomot infernal și speriind pe cei prezenți. Ceausescu promite să îmbunătățească condițiile de muncă și de trai ale minerilor, și în final este aplaudat. Un miner tânăr entuziasmat (poate un om al partidului sau Securității) a propus ca lui Nicolae Ceaușescu să-i fie atribuit titlul de „miner de onoare”. După o asemenea dezamorsare a situației, secretarul general – obosit și epuizat și el – părăsește locul în mijlocul escortei sale. Revine la Petroșani, unde s-a desfășurat un miting după moda vremii, cu urale și aplauze prelungite, în cadrul căruia nici nu s-a pomenit de greva din Lupeni.

În perioada imediat următoare grevei nu au fost represalii. S-a hotărât ca până la 31 decembrie 1977 pensionarii de invaliditate care lucrează să-și păstreze atât pensia cât și salariul. Ceaușescu a ordonat să fie satisfăcute unele din promisiunile sale, respectiv reducerea zilei de lucru de la 8 la 6 ore, aprovizionarea magazinelor din zonă a fost îmbunătățită, dar revendicările referitoare la limita de vârstă de pensionare și programul de lucru nu sunt îndeplinite.

După sărbătorirea Zilei Minerilor pe 8 august, vor începe acțiuni crunte de reprimare împotriva participanților mai activi la grevă. În prima etapă, au fost organizate ședințe de partid și de sindicat, în care greviștii au fost catalogați drept elemente anarhiste, declasate, „oameni de nimic”, „derbedei”, „impostori”, „infractori” etc. Greviștii care erau membri de partid au fost sancționați sau excluși din PCR. Forțele de Securitate și Miliție din zonă au fost dublate, iar după 15 septembrie au fost desfășurate unități militare (inclusiv blindate) în preajma tuturor minelor din Valea Jiului. Organele specializate ale Securității, Miliței și Procuraturii, au efectuat recunoașterea minerilor care au participat în mod activ la grevă. Au fost chemați la sediul Securității unii ingineri și șefi de sectoare pentru a identifica cu ajutorul fotografiilor și înregistrărilor filmate, făcute pe ascuns a celor cu rol important în grevă. Cel puțin 600 de greviști au fost interogați la sediul Securității din Petroșani și maltratați de mai multe ori (lovituri la cap, strângerea degetelor la ușă etc.). Operațiunile Securității au fost conduse de generalii Emil Macri și Nicolae Pleșiță. A urmat apoi întocmirea dosarelor penale. Se intentează procese de drept comun, cu acuzațiile de ultraj contra bunelor moravuri, tulburarea liniștii publice, și în cazurile mai grave de lovire și vătămare corporală. Au fost întocmite 150 de dosare, și în urma proceselor au fost internați la psihiatrie 50 de protestatari, au fost condamnați la închisoare între 2-5 ani 15 greviști:

  • Constantin Ilie, Vasile Guzu, Gheorghe Costache, Adolf Flaman, Gheorghe Dumitrache și Gheorghe Vitez: 2 ani pentru ultraj; Petru Daragics și Ion Toderașcu: 4 ani pentru ultraj și 1,5 ani pentru vătămare corporală;
  • Alexandru Dabelea: 3 ani pentru ultraj și 1 an pentru vătămare corporală;
  • Ioja Sortan: 3 ani pentru ultraj;
  • Vasile Căilă: 2,5 ani pentru ultraj si apologia infracțiunilor;
  • Gheorghe Maniliuc: 3,5 ani pentru ofensă adusa autorității și 3 ani pentru ultraj;
  • Carol Nagy: 5 ani pentru ofensă adusă autorității;
  • Cornel Silvester: 3,5 ani pentru ofensă adusă autorității, 3 ani pentru ultraj si 10 luni pentru lovire:
  • Petru Petaca: 4 ani pentru ofensa adusa autorității, 3 ani pentru ultraj si 1 an pentru lovire.[5]

Pentru majoritatea condamnaților la închisoare, pedeapsa a trebuit ispășită la un loc de muncă în afara Văii Jiului, deci deportare și muncă corecțională. Au fost siliți să părăsească domiciliul și să se mută într-o localitate desemnată de autorități cel puțin 300 de greviști, împreună cu familiile lor. Au fost concediați între 2000-4000 de mineri. După terminarea pedepsei, cei mai mulți au rămas sub stricta supraveghere a Securității, și hărțuiți ani lungi după evenimente.

Agenți ai Securității au fost angajați ca muncitori în mine, în scop de culegere de informații, supraveghere și chiar intimidare fizică. Au fost detașați sau angajați în întreprinderile miniere din zonă foști delincvenți de drept comun. Pentru a suplimenta lipsa de forță de muncă, au fost trimiși să lucreze la exploatările miniere și militari în termeni.

Grevele din societate democratică

cozmaDupă 1989, viața minerilor nu va cunoaște o evoluție spectaculoasă. Salariile mici, traiul destul de greu și mai ales perspectiva pierderii locurilor de muncă, dar și desele manipulări ale factorilor politici au generat zeci de mișcări de protest ale minerilor din Valea Jiului și în anii regimului democratic, luna august rămânând o lună favorită pentru derularea grevelor, care au căpătat după 1990 și o nouă denumire: mineriade.

Sindicatele din minerit și energie anunță chiar și pentru acest an, în luna august, noi mișcări de protest generate de lipsa perspectivelor pentru nou înființatul Complex Energetic Huneodara, lipsa unui Contract Colectiv de Muncă al salariaților și anunțatele concedieri colective.