Mica Unire de la 1859 a fost primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român – Unirea Principatelor Române sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza.
Unirea celor două principate a fost un proces care a început de fapt în 1848, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări s-a realizat inițial uniunea vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza și Gheorghe Bibescu.
Unirea propriu-zisă a devenit fapt la 1859. La 5 ianuarie 1859, reprezentantul ”Partidei Naționale” din Moldova, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al Moldovei în unanimitate, urmând ca ulterior, într-o ședință secretă a Adunării de la 24 ianuarie 1859, la propunerea deputatului Vasile Boerescu de a-l alege domn al Țării Românești pe același Alexandru Ioan Cuza, aceasta să fie acceptată în unanimitate.
În dimineața de 24 ianuarie 1859, la ora 11.00, când lucrările Adunării Elective s-au reluat, Vasile Boerescu a cerut o ședință secretă în cadrul căreia a precizat:
”A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Această persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei ! Să ne unim asupra acestui nume și posteritatea ne va binecuvânta, țara ne va întinde mâinile și conștiința noastră va fi împăcată că ne-am împlinit (…) o dorință sfântă”.
Deputații au jurat că vor vota în unanimitate pe domnul Moldovei. Reveniți în sala de ședințe au trecut la vot. Toate cele 64 de buletine purtau numele lui Cuza, unele având și urări adresate domnitorului: ”spre mărirea patriei”, ”spre fericirea românilor”.
După citirea voturilor, Alexandru Ioan Cuza a fost proclamat domn al Principatelor Unite. Imediat rezultatul a fost adus la cunoștința mulțimii de pe Dealul Mitropoliei.
Situația creată în cele două Principate a fost dezbătută în cadrul Conferinței internaționale deschise la Paris între 26 mart – 25 aug 1861, în cadrul căreia Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia au recunoscut dubla alegere.
Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poarta Otomană și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul Convenției din 1858 nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane diferite.
La 22 noiembrie 1861, Poarta Otomană emitea ”Firmanul (document emis de sultan – nn) de organizare administrativă a Moldovei și Valahiei”, prin care puterile suzerane și garante erau de acord cu schimbarea Convenției și admiteau unificarea instituțiilor legislative și administrative ale celor două principate.
La 11 decembrie 1861, Cuza adresează națiunii române o proclamație istorică: ”Unirea este îndeplinită, naționalitatea română este întemeiată”.
În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. La 22 ianuarie 1862, s-a format primul guvern unic al Principatelor Unite, condus de Barbu Catargiu, iar la 24 ianuarie 1862 își deschidea lucrările Parlamentul unic, în care Alexandru Ioan Cuza proclama Unirea definitivă a Principatelor, sub numele de România, iar orașul București devenea capitala noului stat.
Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României si al primului guvern unitar, prin reformele sale: adoptarea primei Constituții românești, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, a învățământului, domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a fost perioada de maximă dezvoltare a României moderne.
Primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român a fost făcut la 24 ianuarie 1859, dar Marea Unire a avut loc în 1918 în Alba Iulia.
Hora unirii (1857) pe versuri de Vasile Alecsandri
