Avram Iancu, după retragerea din Maratonul Polar 6633: ”În viața trebuie să acceptăm cu demnitate înfrângerile și să privim cu optimism spre viitor.”

Vestea că trei dintre sportivii români înscriși în ultramaratonul polar 6633 de la Cercul Polar din Canada au abandonat competiția, după prima zi, a fost primită cu tristețe în România, chiar dacă aceasta vine ”la pachet” cu informația că tot un român, Tibi Ușeriu, este liderul cursei în acest moment, după ce în ultimii doi ani tot el este și cel care a câștigat-o.

Pentru cei din Valea Jiului, vestea abandonului lui Avram Iancu este, fără îndoială, o veste mai puțin fericită.

Astăzi, temeraul nostru sportiv a venit și cu primele explicații, pe care vi le prezentăm în cele ce urmează:

”Cu mari eforturi am reușit să fac ‘rost’ de internet și în câteva minute încerc să vă informez, direct și oficial, cu privire la retragerea mea din cursă. 

După ce s-a dat startul, ca de obicei, compatriotul nostru Tibi Ușeriu, a plecat tare! Am fost singurul care a reacționat și din primul metru am fost în același ritm cu el. Nu mi-a fost greu deloc să duc acest ritm. Eram în grafic din toate punctele de vedere. Însă, la km 11 al cursei, un „cuțit îmi sfârtecă” gamba piciorului drept, lateral stânga. Durerea a fost atât de mare încât nu pot să o descriu. Din acel moment Tibi a reușit să se desprindă de mine. Am continuat deși durerea era foarte mare. În 5 km mă ajunge din urmă Patrick. Nu pot reacționa. Aș fi vrut! M-am oprit pentru o scurtă alimentare. Cele 2 minute care le-am petrecut în repaus, au făcut ca plecarea să fie chinuitoare. Doar după câteva sute de metri am reușit să ies din starea de șchioapătare. Am înțeles că rana e gravă.

Totuși, eram pe locul 3 în acel moment, iar gândul la o medalie pentru România m-a animat. Mi-am păstrat poziția până la primul punct de control, Artric Cicle, km 37 al cursei. Acolo mi-am luat un Tador, am încercat sa fac ceva pentru a-mi alina durerea. Am mâncat foarte rapid și am iesit din punct cu aceeași poziție, determinat să o duc la capăt. Pornirea a fost la fel de complicată, cu dureri. Pentru încă 10 km, am reușit să păstrez ecartul. Apoi am fost ajuns din urmă de 2-3 competitori. Ritmul meu de deplasare a devenit mult prea încet.

Trecuseră 12 ore și am parcurs aproape 60 de km (în grafic pentru cei 70km/24 de ore). Era noapte… Am luat decizia să dorm 2 -3 ore, sperând într-o recuperare. Nu găseam un loc potrivit pentru a-mi monta kitul de somn. A trebuit să trag în brațe, sprijinindu-mă pe piciorul stâng și târându-l pe celalalt. Intr-un final găsesc un loc sigur unde nu puteam fi călcat de mașină. Am început să mă „gospodăresc „. În timp ce mă mișcăm, schiopătam de-a binelea. Am intrat în sacul de dormit și eram în deplină siguranță. Am mâncat, m-am hidratat și m-am pus la somn, cu timer-ul setat la 3 ore. După o oră a apărut o mașină a organizatorilor. M-au întrebat dacă sunt în siguranță. Răspunsul a fost da. Am menționat, însă, pățania cu piciorul. Medicul a dorit să vadă piciorul. Când am iesit din sac, primul pas pe care l-am făcut a fost cumplit. La palpare s-a putut observa o durere evidentă în locul amintit , însă, nu a putut da un diagnostic precis. „It’s up to you” (depinde de tine) mi-a zis doctorul. Atunci am făcut vreo 50 de metri să văd ce simt. Schiopatam vizibil cu dureri mari.

Mă cunosc! Am realizat că rana nu este recuperabilă într-un timp scurt. Am ajuns în starea în care voința celor mai dârji oameni de pe planetă, cumulată la un loc, nu m-ar fi putut duce până la linia de sosire, în TIMPUL IMPUS.
În această situație, am luat cea mai bună decizie: retragerea din cursă.

Așadar, nu competiția m-a învins ci am fost trădat de propriul organism; când îmi era lumea mai dragă și când totul decurgea conform cu planul de acasă. Vă mulțumesc tuturor pentru susținere. În viața trebuie să acceptăm cu demnitate înfrângerile și să privim cu optimism spre viitor.”