Nici aplauzele frenetice ale unui public aflat sub imperiul emoției, nici ochiul vigilent al cronicarului de teatru, cu atât mai puțin frazele unor ignoranți în domeniul dramaturgiei nu pot face, la adevărata sa valoare, ”procesul” (nici măcar ”procesul verbal”) celei mai recente premiere din repertoriul Teatrului ”Ion D. Sîrbu” din Petroșani așa cum, cu incontestabilul atu al autorului și cu argumentul definitoriu al omului care știe cu adevărat ”ce și cum”, vorbește despre piesa ”Procesul” – a cărei premieră absolută a avut loc la finele săptămânii trecute, la Petroșani – scriitorul și dramaturgul Valeriu Butulescu.
În ultimele zile, din rândul cititorilor de presă din Valea Jiului, mi-au parvenit semnale privind lipsa unui articol, în paginile acestei publicații, referitoare la debutul noii stagiuni de teatru de la Petroșani. Cum mi-ar fi fost extrem de greu (ca să nu spun imposibil!) să scriu despre o piesă pe care nu am avut bucuria să o văd și despre un eveniment la care nu am avut onoarea să particip, m-am bucurat atunci când, în virtutea unei prietenii vechi și trainice care ne leagă, maestrul Butulescu mi-a pus la dispoziție textul ”scurtului proces al premierei piesei PROCESUL”, acest emoționant tribut adus atât de domnia sa, cât și de teatrul din Petroșani, patronului spiritual al fenomenului cultural al acestei zone: Ion Dezideriu Sîrbu.
Textul maestrului Butulescu, scurt, dar la fel de genial precum piesa de teatru la care se referă, mi-a oferit șansa de a înțelege, chiar și din afara sălii de spectacol, de ce așa cum oricine a putut constata din simpla vizionare a ”live”-ului de pe facebook al Liviei Voica Morariu, aplauzele publicului la finalul reprezentației nu mai conteneau. Și, bucurându-mă de acceptul lui Valeriu Butulescu, fără alte comentarii, mă grăbesc să vă ofer și dumneavoastră, celor care, la fel mie, nu ați reușit să vă oferiți bucuria acestei premiere, emoția unui excepțional comentariu pe marginea acestui eveniment, așa cum a fost el văzut și trăit chiar de autorul piesei.
Pasiunea pentru matematică şi poezie m-a condus spre aritmosofie. În paginile acesteia se ascunde magia numerelor. Iar spectacolul „Procesul”, din ajun de echinocţiu, marca premiera mea teatrală cu numărul 64! Pătrat perfect! Puterea a doua a lui 8! Care la rândul său este cubul Sfintei Doimi, semnificaţia dualismului primordial, cândva un atribut al Mamei Cosmice. Etc.
Dar aveam şi alte spaime nedeclarate, mai puţin matematice. La echinox, lumina vieţii şi întunericul existenţial încheie o scurtă pace. După care rivalitatea o ia de la capăt. Iar subiectul piesei este lupta dintre Noapte şi Zi.
Emoţiile mele de autor au sporit şi din alte motive. La premieră a asistat primarul municipiului Petroşani, Tiberiu Iacob Ridzi care a susţinut mereu actele de cutură. Fiind deschidere de stagiune şi simpozion consacrat împlinirii a trei decenii de la moartea patronului Teatrului Dramatic „Ion D. Sîrbu”, la spectacol au venit numeroşi scriitori şi critici, în marea lor majoritate legaţi de lunga şi tumultoasa apă a Jiului, enumeraţi aleatoriu, pornind în amonte, de la Craiova până la Petrila (polii existenţiali ai lui Ion D. Sîrbu): Nicolae Coande, Marius Dobrin, Adrian Frăţilă, Ion Trancău, Ion Butulescu, Vasile Ponea, Mihai Barbu. Ba ne-au onorat cu prezenţa şi doi preşedinţi ai filialelor Uniunii Scriitorilor din România (Alba şi Argeş), scriitorii Cornel Nistea şi Dumitru Augustin Doman.
Pentru autorul unui text dramatic, premiera este o valoroasă şi instructivă experienţă. Vezi cum ideile tale prind aripi scenice, completate cu imaginaţia regizorului şi scenografului, dublate de jocul actorilor. Şi, lucru deosebit, vezi cum se comportă spectatorii…
Drama „Procesul” a fost centrată pe calvarul dramaturgului petrilean I.D. Sîrbu, judecat şi condamnat la ani grei de închisoare pentru păcatul de a scrie o piesă care nici măcar nu s-a găsit. Pare ruptă dintr-o epocă apusă, dar multe din aspectele prezentate sunt încă actuale. Decizia directorului Cosmin Rădescu de a trece drama personală a lui I.D. Sîrbu în repertoriul Teatrului Dramatic „Ion D. Sîrbu” din Petroşani a fost inspirată şi binevenită.
Spectacolul, montat ingenios de Horațiu Ioan Apan, într-un decor profund, gândit de Vilhelmina Kuron Bekesi şi-a atins ţinta. Care în teatru este totdeauna Publicul. Deşi timpul de joc s-a apropiat periculos de durata critică de două ore (fără pauză), spectatorii au fost captaţi de ritmul şi dinamica acţiunii. Şi au reacţionat prompt, pe replică. Aşa cum procedează un adevărat public de teatru.
Aplauzele repetate, pe parcursul spectacolului (lucru rar la o dramă) este un semn bun şi confirmă reuşita demersului dramatic. S-a văzut că actorii se simt bine în pielea personajelor, lucru ce le asigură un joc precis şi dezinvolt. Datorită lor „Procesul” absurd şi lugubru intentat de o dictatură împotriva unui cetăţean a prins viaţă.
Spectacolul a arătat ce neînsemnat şi fragil este individul în faţa unei colectivităţi revoltate social, supraexcitate politic, încurajate ideologic în actul ei de distrugere spirituală. Textul, filtrat uşor de regizor, fusese atent drămuit în momentul scrierii. În astfel de cazuri, fantezia creatoare se cuvine a fi strunită. Prioritate are traiectul biografic al eroului. M-au ajutat scrierile celor mai prolifici şi documentaţi sîrbologi ai momentului: Mihai Barbu, Dumitru Velea, Toma Velici. Cărora le-am şi dedicat această piesă.
Pe Ion D. Sîrbu l-am cunoscut personal, în amurgul zbuciumatei sale existenţe. Iar actorul Carol Erdos (care a interpretat, cu dăruire filială, rolul lui Sîrbu) a copilărit în Petrila, foarte aproape de casa natală a scriitorului. Apoi, ca actor, l-a întâlnit pe Sîrbu în lumea complicată a teatrului. Are multe amintiri emoţionante cu acesta.
„Procesul” este piesa mea cu cele mai multe personaje. Laurenţiu Vlad, Alexandru Cazan, Daniel Cergă, Sergiu Fîrte, Gheorghe Stoica, Dorin Ceagoreanu, Izabela Badovics, Oana Crişan, Mihai Sima şi Ion Stoica s-au străduit să aducă în scenă un crâmpei din lumea absurdă a acelor vremuri.
Dacă spiritul lui Ion D. Sîrbu s-a coborât din ceruri şi a asistat la această premieră, îndrăznesc să cred că ne-a înţeles. Şi ne-a iertat. Pentru că la spectacol, în subconştient, s-a râs şi s-a plâns. Au funcţionat, alternativ, ambele măşti ale teatrului. „Râs-cu-plânsul nostru valah”, proverbial şi inconfundabil.
La toate acestea, îmi permit doar să mai adaug că, pentru toate aceste sentimente și reacții, aplauze vi se cuvin și dumneavoastră, maestre Valeriu Butulescu !