Slide-ul de poezie / ”Pictorii mei sfinți”, de Dorel Neamțu

Mă opresc în fața casei, ca pe-un vârf de munte sfânt
Mi se pare o icoană, ce-i pictată de un vânt
Dar icoana e pictată de un zbor de rândunele
Și de îngeri, și-al meu tată și de sânul mamei mele.

Cu cununile pe frunte, de mireasă și de mire
Au pășit în luntrea vieții, spre înalturi și iubire.
Mai întâi au pictat casa, apoi șura și ocolul
În grădină au pus masa, și-au muiat în vis penelul.

Dimineața spălau pânza, cu broboanele de rouă
La uscat o puneau seara, sub raze de lună nouă.
Când preoții în biserici, pomeneau în altar vii
Ei lăsau ușa deschisă, să intre-n casă copiii.

Într-o mână aveau penelul, și-arătau la soare pata
Și pictau zilnic castelul, să nu-l prindă-o zi negata.
Nu-i pictor pe lumea asta, să se-asemene cu-o mamă
Numai ea pictează-n stele și-o iubire și-o dramă.

Și în fuga ei prin viață, când ne strigă când ne cheamă
Chipul mamei în oglindă se preface în icoană
Din mestecenii uitării, drepți ca niște lumânări,
Iese mama din viață și o pierd în depărtări.

Iată-acum s-a rupt penelul și culoare-i neagră-închisă
Și-au plecat de pe la geamuri și-au uitat ușa deschisă
Ca să intru-ncet în casă, să-mi sărut pe frunte moștii
Din cârciagul plin cu apă, să beau din paharul sorții

Iar icoana cea pictată, o sărut și o ating
Știu că într-o zi anume și eu am să mă aprind
Sus pe bolta cea curată, lângă pictorii mei sfinți
Să adorm în a lor brațe, dragii mei, divini, părinți.

Las ferestrele să prindă două raza de lungi de soare
Și pe ușa larg deschisă vreau să intre o sărbătoare
Prin ocol când ploaia cântă și-mi duc visele în șură
Mă întreb arzând în flăcări de sunt eu sau sunt pictură.