”Singurul fruct copt care avea
și gust și miros de vrajă !
După atâta vreme, am sorbit, iarăși,
din gustul sărutului tău,
ce hoinărea, pe la marginea pădurii,
unde eu merg adesea
să aud clopotele de la stână
și câinii lătrând a lup turbat.
Am încercat să-mi stăpânesc foamea
cu niște zmeură, cu niște mure,
toate pregătite parcă pentru export
în țara albinelor
și a păsărilor călătoare,
care, în zbor, duc cu ele și gustul
și mirosul acestora,
pentru a avea
cu se se hrăni, până când
ajung la adăpostul lor secret
pentru aterizare.
Toate aveau, însă, un gust amar
și creștea în mine, invers proporțional,
setea de foame și foamea de sete.
M-am retras, iarăși,
la marginea pădurii
să găsesc gustul sărutului tău
dar, vai, a venit ploaia
care l-a luat în barca ei,
ducându-l în apele învolburate,
ce nu cunosc niciodată
ceva sfânt, ceva înălțător.
Am să fac rugăciune, la cine știu eu,
ca să-l salvez, chiar astăzi,
atât pe el de la înec,
cât și pe mine de la inaniție.