Experiența scriitorului Valeriu Butulescu trăită în trăsura lui Babau

Copilăria mea timpurie începe în anii ’50. Venisem pe lume în Preajba Gorjului. Satul avea pe atunci vreo sută de case şi şase mii de oi. Primele mele amintiri, fixate durabil în memoria mea de copil se leagă de plânsul sfâşietor al oilor, rămase fără miei, în Vinerea Patimilor. Ele sufereau cel mai greu pentru marea suferinţă a lui Hristos.

Copiii, din cele mai fragede vârste visează să se plimbe cu un vehicul, real sau imaginar. Şi aici, trebuie să spun că am fost norocos. Înainte de a merge la şcoală, eram un copil umblat. Mă plimbasem cu carul nostru, tras de boi, până în câmp la Roşianca, făcusem un drum la oraş în cabina unui camion care transporta ţevi de sondă de la Baza Tubulară. Odată, neavând cu cine să mă lase, mama m-a luat cu ea, la o plimbare pe o semănătoare trasă de tractor. Împreună cu ai mei, făcusem chiar o călătorie cu trenul, timp de două zile, ajungând la capătul Pământului, la Negru Vodă, unde aveam un unchi.

Toate aceste vehicule erau interesante, Dar păleau în faţa celui mai minunat mijloc de transport al satului meu din acea vreme: trăsura lui Babau.

Babau era porecla unui gospodar harnic al satului: Nicolae Popescu. Bunicul său, Popa Barbu slujise la Biserica Sfinţilor Apostoli din Târgu Jiu. Familia Popescu era ceva mai înstărită. Iar Nicolae a muncit din greu, să-şi sporească averea. A fost o vreme magazioner, la gara din Brăila. De unde se întorsese cu ceva bani, pe care i-a folosit în negoţ. Aducea vin de la Drăgăşani, cu căruţa sa, şi-l vindea mai scump la birtaşii din oraş. Cumpărase pământ. Colectivul încă nu venise. Muncea din greu, împreună cu soţia sa Ilina (sora mamei mele) şi singurul său copil, Nicu.

Cum a ajuns Nicolae Popescu să-l cheme Babau? Simplu. Şi-a făcut-o cu mâna lui. La începutul anilor ’50, soţia lui Nicu (Marioara) a născut trei copii minunaţi: Vasile, Nicu (Pipiu) şi Lenuţa. Neastâmpăraţi, ca toţi copiii, cei trei micuţi făceau pozne după pozne. Ca să-i cuminţească, bunicul Nicolae îi avertiza mereu că vine Babau! Ca să fie credibil, bunicul s-a prefăcut de câteva ori în Babau! Şi nepoţii l-au taxat imediat! I-au spus Babau! Şi după ei, tot satul.

La vremea aceea în sat erau căruţe, câteva biciclete, o motoretă cu pedale (Nelu lui Puică). Dar piesa de lux în materie de transport pe roţi era Trăsura lui Babau. O visam şi noaptea. Mai ales cum era frumos împodobită, la nunţi, acoperită cu covoare populare şi velinţe. Avea o capră pe care stătea mândru, vizitiul. El ţinea hăţurile celor doi cai: Puiu şi Cezar! În spate era spaţiu confortabil, căptuşit cu piele, special pentru boieri. Trăsura avea arcuri. În ea, parcă pluteai lin prin gropile drumului. Şi, dacă venea ploaia, avea un acoperiş rabatabil. Ceva de vis. Vreau să vă spun că nici Mercedes-urile moderne, pe care le-am văzut mai târziu, nu m-au impresionat mai mult ca Trăsura lui Babau.

Trăsura era nelipsită la nunţile prejbene din acea vreme. Dar nu avea oricine acces la pernele ei. Ca să mergi “în nuntă” cu trăsura lui Babau trebuia să fii naş, sau naşă. Sau măcar mireasă. Eu mă strecuram adesea, pe bază de relaţii, fiind verişor cu cei trei nepoţi ai lui Babau.

Tare m-am bucurat când Livia Pociump mi-a adus recent această poză. Singura pe care am găsit-o până acum, cu Trăsura lui Babau. Caleaşca fermecată a copilăriei mele.

Poza e făcută, probabil în toamna anului 1958. Trăsura, pregătită de sărbătoare, e în drum spre casa miresei: Mărina lui Plăcintă. Care urma să se deplaseze, cu tot alaiul, la casa mirelui (Nelu lui Lăguţ). Aici trăsura face o scurtă oprire. Pe fundal se văd casele lui Nicu Năgăra şi Ioniţă Năgăra. În capra trăsurii, ţinând strâns hăţurile, e Nicu Popescu, secondat de vărul său Virgil Năgăra. În spate, cufundaţi în perne, se lăfăie Lenuţa şi Pipiu, doi din nepoţii lui Babau. Doamna în picioare este Catrina Năgăra, împreună cu micuţul ei fiu, Nicuşor Năgăra…Viitorul profesor de matematică…

A fost una din ultimele toamne însorite în Preajba acelor timpuri. Începe colectivizarea, coşmarul lui Nicolae Popescu şi al tuturor gospodarilor. Nu puteau înţelege acele măsuri, şi astăzi de neînţeles. Babau a rămas fără pământ. Şi-a vândut caii. Iar trăsura fără cai era moartă. Ne uitam la ea cum zace tristă, într-un fund de grajd.

Babau era tot mai amărât. Uneori, împreună cu ceilalţi copii, mergeam cu el cu oile prin Peret. Scotea o tabaceră cu tutun. Avea foiţe şi-şi răsucea singur ţigările. Iar nouă ne povestea basme frumoase. Sau întâmplări din lumea satului.

Seara, acasă, trăgea cu urechea la un aparat de radio hârbuit, cu baterii. Prindea Vocea Americii. Spera din tot sufletul să audă că vin americanii. Să-l ajute să-şi recapete pământul. Să scoată iar Trăsura la nunţile satului… Dar n-a mai apucat să vadă schimbarea. Moare în 1965, de inimă rea.

Valeriu BUTULESCU