Pe Valeriu Butulescu l-am urmărit atent în toată perioada postdecembristă, când a desfăşurat o bogată activitate în mai multe domenii: minerit, cultură, politica, administraţie. Ştiam că e din Preajba Gorjului şi lucrase un deceniu ca inginer la IUM Petroşani, uzina care în 1938 a realizat turnarea şi montarea Coloanei Infinitului la Târgu Jiu Aşa că nu m-au mirat desele sale articole şi eseuri despre Constantin Brâncuşi.
În 2005, Valeriu Butulescu a scris drama „Infinitul Brâncuşi”, premiată de Uniunea Scriitorilor. Piesa a fost jucată pe scene din ţară, dar şi la Teatrul Naţional Radiofonic, unde Ştefan Iordache a creat un Brâncuşi memorabil, intrat în Fonoteca de Aur. Piesa a fost tradusă în engleză, portugheză, greacă şi chineză, fiind reprezentată la Lisabona, Salonic şi Beijing. Într-o ultimă discuţie cu autorul, acesta a făcut afirmaţii şocante despre un episod ultradiscutat din viaţa marelui sculptor: donaţia operelor lui Brâncuşi şi refuzul autorităţilor comuniste.
Interpretarea şi argumentele sale au condus la dialogul alert de mai jos, dialog găzduit în premieră de prestigioasă revistă de cultură ”Caietele Columna” (nr. 99/1/2001).
***
– Dacă înţeleg bine, susţineţi că puterea comunistă nu a refuzat niciodată donaţia colosală a lui Brâncuşi! Aveţi curajul să demontaţi un mit atât de popular?
– Da. A făcut şi continuă să facă vâlvă o poveste. Se spune că la începutul anilor cincizeci, când războiul rece era gata să dea în clocot iar stalinismul se pârguise bine în România, marele artist Constantin Brâncuşi (stabilit în Franţa) ar fi încercat să doneze Muzeului de Artă al Republicii Populare Române o nepreţuită comoară: 230 lucrări, 43 de desene şi 1600 de fotografii. Asta înseamnă tot patrimoniul Atelierului Brâncuşi, expus astăzi în inima Parisului. Se mai spune că, din nefericire pentru noi, puterea comunistă a vremii nu a acceptat generoasa donaţie, deoarece Academia Română, prin voinţa savanţilor George Călinescu, Alexandru Graur, Iorgu Iordan şi a poetului proletcultist A.Toma ar fi fost împotrivă, socotind operele lui Brâncuşi lipsite de valoare artistică. Aflând aceste lucruri teribile, Brâncuşi a renunţat la cetăţenia română, murind la scurt timp, de supărare. Poveste, pe cât e de patetică, pe atât de falsă şi de ilogică. Ea a circulat, pe cale orală, în perioada ceauşistă. După Revoluţie, când orice nerozie primea „bun de tipar” anecdota s-a publicat în mii de forme, care de care mai convingătoare, pigmentate cu amănunte noi, fără o minimă bază istorică.
– Credeţi că Brâncuşi nu a intenţionat să-şi doneze opera Muzeului de Artă al Republicii Populare Române?
– Nu există nicăieri consemnată o minimă dovadă a acestei aşa-zise intenţii. Căutaţi o menţiune, o ciornă, o însemnare, o cerere, o scrisoare, un demers, privat sau oficial! Sau măcar o mărturie a unuia din numeroşii săi prieteni! Nu veţi găsi aşa ceva, nici în România, nici în Franţa! Ţinând cont de anvergura gigantică a aşa-zisei donaţii, discreţia aceasta m-a pus pe gânduri. Brâncuşi era un tip meticulos. Păstra cu grijă orice mărturie scrisă. Postum, în hârtiile sale s-au găsit abonamente expirate, invitaţii la nunţi şi recepţii, reţete medicale, chitanţe. Dar despre marea donaţie, nici un cuvânt!
– Donaţia descrisă avea şi atunci o valoare inestimabilă…
– Desigur. Vorbim despre amurgul vieţii Artistului. Operele lui Brâncuşi, expertizate de importanţi critici de artă, împodobeau colecţiile unor mari muzee. Lumea avea şi atunci legi severe ale patrimoniului. Nu scoteai din Franţa aşa uşor sute de opere de artă să le înstrăinezi definitiv, mai ales la Răsărit, în blocul sovietic. Chiar şi zvonul intenţiei lui Brâncuşi ar fi dinamitat presa liberă a Occidentului. Un asemenea transfer de patrimoniu artistic ar fi stârnit ample discuţii. Circulaţia internaţională a operelor de artă era atent reglementată. Brâncuşi avusese necazuri la frontiera americană, dar şi la cea română, cu trecerea câtorva lucrări. Însă aici e vorba de înstrăinarea unui întreg muzeu. Transferarea unui tezaur artistic din Franţa la Bucureşti presupunea numeroase demersuri oficiale, scrisori de intenţie, discuţii. Ori de aşa ceva nu există nici urmă.
– De ce nu ar fi dorit Brâncuşi această donaţie?
– Să o luăm altfel. De ce ar fi dorit-o? Brâncuşi, dincolo de geniul său indiscutabil era un om pragmatic! Şi-a vândut pământul de la Hobiţa ca să poată studia în Franţa, unde s-a şi stabilit. Ştia că Parisul este Mecca mondială a artelor. Doar acolo opera sa, de un modernism copleşitor, avea vizibilitate şi relevanţă. Acolo s-a bucurat din plin de aprecierea publicului şi a criticilor de artă. Bucureştiul, deşi îi era drag, nu-i putea oferi aşa ceva. E de-a dreptul absurd să credem că după ce şi- a părăsit patria pentru crea şi a-şi pune arta în lumina reflectoarelor mondiale, Brâncuşi s-ar fi hotărât să-şi ascundă creaţia în România! Şi încă în România stalinistă.
– Puteţi argumenta această afirmaţie?
– Sculptorul era la curent cu realismul socialist din arta blocului sovietic, în totală disonanţă cu „formalismul morbid” al artei Occidentului. De ce şi-ar fi adus Brâncuşi opera în acel infern roşu?
– Să zicem că din considerente patriotice…
– Brâncuşi era un artist matur şi sobru. Patriotismul său, şlefuit până la esenţă, transpare în multe din operele sale. Puţini români au înnobilat numele ţării lor, asemenea lui Brâncuşi, prin performanţe artistice. Sculptorul ştia că locul operei sale este într-un mare şi frecventat centru cultural din lumea artei libere. Şi acel loc era Parisul. Din porniri patriotice Artistul a conceput Ansamblul Sculptural de la Târgu Jiu, finalizat în 1938. După război, Brâncuşi a mers pe mâna Franţei, care a fost a doua sa patrie!
– Deci nu credeţi că artistul ar fi avut intenţia de a-şi dona opera României!
– Cu excepţia lui Eminescu, nici un creator român nu a avut parte de o reconstituire biografică mai exactă şi mai voluminoasă decât Brâncuşi. Ei, bine, în problema discutată, toţi exegeţii, biografii şi brâncuşologii pe care i-am studiat, absolut toţi, tac. Nimeni nu scrie un cuvânt despre colosala donaţie! Oare de ce?
– Cum credeţi că s-a născut această legendă?
Există o singură explicaţie. Denaturarea grosolană a sensului procesului verbal încheiat după şedinţa Academiei Române din 7 martie 1951. Sunt consemnate acolo câteva fraze referitoare la sculpturile lui Brâncuşi. Dar nu în contextul vreunei donaţii! Pe ordinea de zi a şedinţei, printre altele, era şi un raport al lui Ion Jalea despre Brâncuşi şi despre „deviaţionismul” sculptorului Paciurea. Care era acuzat de unii că, în loc să facă statui cu oţelari şi mineri vânjoşi, s-a apucat şi el de himere capitaliste. Totul este legat de Paciurea…
– Care putea fi legătura dintre Paciurea şi Brâncuşi?
– Paciurea era influenţat de viziunea brâncuşiană în sculptură. Criticându-l pe Brâncuşi, George Călinescu încearcă să-l aducă pe Paciurea pe drumul cel bun al realismului socialist! Să nu alunece în păcatele decadentismului occidental, cum căzuse talentatul Brâncuşi. Lucru care s-a şi întâmplat. După şedinţa Academiei, Paciurea şi-a băgat minţile în cap. S-a apucat de treabă, terminând în câteva luni un superb bust al scriitorului rus Lev Tolstoi, optimist şi robust, conform cerinţelor artei proletare. Eu cred că aici este cheia mistificărilor de mai târziu. Brâncuşi este menţionat de mai multe ori în două şedinţe consecutive ale Academiei: 28 februarie şi 7 martie 1951. Discuţiile sunt stârnite de comunicarea semnată de Ion Jalea (membru corespondent al Academiei) în care se vorbeşte despre Brâncuşi şi Paciurea. Cei doi artişti se cunoşteau din adolescenţa lor artistică. În 1909, Spiru Haret le împărţise frăţeşte premiul doi la „Expoziţia specială de pictură, sculptură şi arhitectură” de la Bucureşti. În 1913 Brâncuşi şi Paciurea, alături de Grigorescu, Luchian, Steriadi şi Mirea îşi prezentau lucrările la la Munchen, în cadrul Expoziţiei internaţionale de la Glasspalast. De reţinut. Discuţiile academice din 1951 aveau ca subiect paralelismul dintre cei doi artişti. Dacă ne uităm la „Rugăciunea” lui Brâncuşi şi la lucrarea cu acelaşi nume a lui Paciurea, ne dăm seama cât de mult e influenţat al doilea de primul. Acesta a fost subiectul discuţiei. Nici vorbă de vreo donaţie. Dacă ar fi existat intenţia de a dona un întreg muzeu (230 sculpturi, 41 desene şi 1600 fotografii), un subiect de asemenea anvergură figura distinct, pe ordinea de zi!
– Susţineţi că cele două şedinţe ale Academiei nu au avut ca temă donaţia lui Brâncuşi?
– Este evident. Intenţia nemaiîntâlnită de a dona României 230 de opere majore ar fi trebuit să fie cap de afiş pe ordinea de zi! Dezbaterea academică presupunea demersuri oficiale. Nu era vorba de un artist oarecare, ci de Brâncuşi. Recunoscut unanim în Occident şi cu o presă excelentă în România! Acceptarea sau refuzul ar fi comportat lungi dezbateri, luări de poziţie, pro şi contra! Acolo erau academicieni! Oameni de mare cultură, nu Dej şi Ilie Pintilie! Exista desigur o linie politică, impusă tot mai vizibil în artă. Dar Brâncuşi, spre deosebire de alţi artişti plecaţi (Eliade, Cioran, suspectaţi de simpatii legionare) era bine văzut în România. Arta sa era pură, neviciată de vreo politică. Nu fugise din ţară! Plecase în Franţa legal, cu bursă, înainte de primul război. Făcuse acolo tot timpul o bună reclamă spiritului românesc. Nu intrase în structuri „ostile puterii populare”! Nu aveau ce să-i reproşeze!
– Nu-l vedeţi pe Brâncuşi capabil să doneze o asemenea comoară?
– Brâncuşi a fost un mare artist, dar şi un excelent negustor. Muncea prea mult la operele sale pentru a le da unora degeaba. Se târguia cu cumpărătorii. Nu-i plăcea să se vândă ieftin. Cu domnişoara Peggy Guggenheim întreţinea relaţii dintre cele mai intime. Dar când Peggy îi cumpăra sculpturi pentru muzeul ei din Philadelphia, Maestrul Costache era inflexibil. Ţinea de preţ cu dinţii!
– Totuşi, Muzeul de Artă din Bucureşti îşi dorea opere brâncuşiene.
– În ţară erau puţine opere ale artistului, mai toate din adolescenţa sa creatoare. Linia sa modernă apare în Rugăciunea şi devine pregnantă în Cuminţenia Pământului, ambele găzduite de pe atunci de Muzeul de Artă din Bucureşti. Acest muzeu îşi propusese obţinerea (prin cumpărare) a unor lucrări recente ale lui Brâncuşi, imediat după inaugurarea Complexului de la Târgu Jiu. Din păcate n-a mai fost timp. A venit războiul! Iar după război, au venit ruşii. Cu toate acestea dorinţa de obţine lucrări brâncuşiene noi a apărut şi după război.
– Chiar nu a existat nici o donaţie a lui Brâncuşi pentru România?
– Singura donaţie, dacă se poate spune aşa, făcută de Brâncuşi României o constituie Ansamblul Monumental de la Târgu Jiu! În sensul că Brâncuşi nu a cerut onorariu pentru ideile şi schiţele sale. Artistul s-a simţit pe deplin răsplătit de magnitudinea operei. Îl atrăgeau formidabil aceste megasculpturi. Mai ales Coloana. Parisul nu-i putea oferi comenzi de acest gen. Brâncuşi a început să scupteze coloane romboedrice, încă din anul 1909. Dar ele erau scurte, de interior. Coloanele pe care le visa Brâncuşi aveau nevoie de spaţiu. Erau gândite pentru a sta în aer liber. Cioplise din lemn una mai înaltă şi o ridicase într-o grădină privată, ajutat de un prieten. Era însă departe de ce-şi dorea el. În 1930 discutase cu primarul Capitalei Dem. I. Dobrescu posibilitatea ridicării unei „Coloane fără Sfârşit , înalte de cel puţin 50 m., „într-una din pieţele Bucureştiului, atât de sărac în statui.” Din păcate, ideea nu s-a realizat. De aceea l-a entuziasmat oferta Arethiei Tătărăscu! Putea să ridice o coloană înaltă, metalică! Şi încă la Târgu Jiu! În Gorjul său natal! Cât priveşte înălţimea acestei Coloane, artistul a avut discuţii aprinse cu autorul proiectului tehnic, prietenul său, inginerul Ştefan Georgescu-Gorjan. Brâncuşi o dorea mult mai înaltă. În final a trebuit să se oprească la 29 m. O înălţime mai mare ridica probleme de stabilitate, fiind vorba de o construcţie grea, metalică.
– Cum se explică preocuparea sa pentru arta în aer liber?
– Spaţiul amplifica magnitudinea operelor sale. Brâncuşi visa să ridice într-o piaţă din Bucureşti şi o uriaşă Pasăre Măiastră. După inaugurarea Ansamblului de la Târgu Jiu, autorităţile române i-au promis că-l vor susţine. Din păcate a venit războiul. Proiectul nu s-a mai făcut.
– Totuşi, România postbelică şi-a dorit opere noi de Brâncuşi.
– Desigur! Acest lucru dinamitează teoria conspiraţionistă şi infantilă a „refuzului” . În primii ani după război, celebritatea lui Brâncuşi în lumea artei era copleşitoare. Operele lui erau apreciate de mari critici din Occident şi din Statele Unite. Lucrările sale erau căutate, atât de muzee, cât şi de colecţionari privaţi. Brâncuşi a vândut o bună parte din lucrările proprii, păstrând însă multe în Atelierul său. În 1947 România semnează tratatul de pace de la Paris. Şeful delegaţiei noastre este Lucreţiu Pătrăşcanu, un politician cult, de şcoală veche, profesor universitar cu studii şi doctorat în Occident. Acesta îl vizitează pe Brâncuşi în Atelierul său şi îi spune că România vrea să cumpere câteva din lucrările sale (Pătrăşcanu alesese chiar o „Măiastră”) pentru Muzeul de Artă din Bucureşti. Brâncuşi acceptă ideea, urmând ca Pătrăşcanu să demareze procedurile necesare la întoarcerea în ţară. Acest aspect este consemnat de biografii lui Brâncuşi, inclusiv de Barbu Brezianu. De remarcat că este unicul demers oficial de a trece definitiv sculpturi de Brâncuşi, din Franţa în România. Muzeul de la Bucureşti urma să CUMPERE câteva lucrări, inclusiv o Măiastră! Nici vorbă de donarea a 230 de opere!!!
– Şi de ce achiziţia n-a mai avut loc?
– Aici lucrurile se leagă politic, explică multe incertitudini şi ar trebui să pună în sfârşit capăt acestor fabulaţii. Întors la Bucureşti, Lucreţiu Pătrăşcanu iniţiază procedurile de achiziţie, care necesitau numeroase formalităţi, inclusiv un aviz din partea Academiei Române. Hârtiile şi-au urmat cursul lor anevoios, ca de obicei, în România. Între timp Lucreţiu Pătrăşcanu este arestat şi anchetat pentru crimă împotriva păcii, înaltă trădare, titoism şi spionaj în favoarea Marii Britanii! Pedeapsa cu moartea se amână dar este inevitabilă. Iată cheia reticenţei Academiei! În vreme ce Pătrăşcanu îşi aştepta călăii în închisoare, Academia Română trebuia să avizeze un referat iniţiat de Pătrăşcanu!!!
– Referat care, desigur, nu s-a semnat!
– Academicienii aveau şi ei un minim simţ politic. Şi un oarecare instinct de conservare. Nu puteau aviza solicitarea unui politician arestat şi anchetat pentru spionaj şi înaltă trădare! .Dar nici nu puteau pronunţa un refuz motivat politic. Academicienii au preferat să însăileze o argumentaţie de ordin estetic. În acest context trebuie înţeleasă celebra frază a academicianului Alexandru Graur, care spune. „Asemenea opere nu au ce căuta într-un muzeu din Republica Populară Română”. Dar refuzul lui Graur viza anularea demersului iniţiat de Pătrăşcanu, nu megadonaţia, despre care nimeni nu spune nimic. Brâncuşi era agreat în patria sa. Ajuns la deplina maturitate artistică, sculptorul s-a bucurat de respectul criticii de specialitate şi de o presă de-a dreptul elogioasă în România.
– Totuşi, după 23 August 1944 România este trecută brutal în sfera de influenţă sovietică, unde concepţia despre artă era mult diferită. Atitudinea faţă de Brâncuşi se putea schimba.
– Sigur, mulţi creatori occidentali, mai ales scriitori de o anumită orientare, au fost interzişi în Est. Dar nu Brâncuşi! Artistul s-a ţinut tot timpul departe de politică. Şi-a văzut mereu de sculptura sa. Brâncuşi era apreciat şi în Uniunea Sovietică! În 1928, în plin stalinism, la invitaţia comisarului poporului pentru educaţie A.V. Lunacearski, Brâncuşi trimite la Moscova patru sculpturi şi două desene, în cadrul Expoziţiei de artă modernă franceză. Comisarul poporului îl numeşte pe sculptor „un maestru minunat” în prefaţa catalogului. Aprecierile laudative la adresa lui Brâncuşi se regăsesc şi în revista sovietică „Projektor”
– Atunci cum vă explicaţi atitudinea Academiei Române?
– Cheia mistificărilor de mai târziu se găseşte în Academie. Brâncuşi este menţionat de mai multe ori în două şedinţe consecutive ale Academiei, respectiv în 28 februarie şi 7 martie 1951. Repet! Discuţiile nu pomenesc nimic despre vreo donaţie. Aşa cum am mai spus, ele au fost sunt stârnite de comunicarea semnată de Ion Jalea (membru corespondent al Academiei) despre Brâncuşi. Comunicarea face un paralelism între acesta şi un alt mare sculptor român, aflat în ţară: Dumitru Paciurea.
– Atunci cum vă explicaţi reticenţa unor academicieni?
– Doar patru academicieni s-au exprimat nefavorabil faţă de Brâncuşi, privit prin prisma artei proletcultiste, în plină ascensiune. Aceştia sunt A. Toma (toboşarul timpurilor noi), filologii Al. Graur, Iorgu Iordan şi, spre ruşinea sa, savantul George Călinescu. În apărarea marelui sculptor au sărit Camil Petrescu, Geo Bogza, Victor Eftimiu, K. H. Zambaccian. Cuvintele finale ale lui Ion Jalea, în şedinţa din 7 martie sunt lămuritoare: „Este cel puţin nepotrivit ca Brâncuşi să fie atacat în Academie, în chiar forul cel mai înalt al unei ţări!”
– Şi totuşi, Alexandru Graur spune explicit: „asemena opere nu pot fi acceptate în Muzeul RPR…
– Brâncuşi nu era un artist interzis în Republica Populară Română. Graur ştia sigur că în Galeria Naţională deschisă în decembrie 1950 (câteva săptămâni înainte de şedinţa Academiei!) în Muzeul de Artă al R.P.R. figurau, la loc de cinste, două lucrări ale lui Brâncuşi: Portretul pictorului Dărăscu şi Somnul. Ele fuseseră preluate din colecţia particulară a bucureşteanului Anastase Simu, confiscată de puterea populară. Înclin să cred că Graur se referea la lucrările ce urmau să fie cumpărate, la iniţiativa „spionului şi trădătorului” Lucreţiu Pătrăşcanu. Şi aici găsim cheia reticenţei celor patru academicieni. La ora când se purtau discuţiile, promotorul achiziţiei Lucreţiu Pătrăşcanu era în închisoare şi urma să fie executat, pentru spionaj şi înaltă trădare. Iar Academia trebuia să avizeze referatul său de achiziţie…Grea situaţie. Evident, referatul nu s-a semnat, iar Măiastra a rămas la Paris. Brâncuşi a fost mâhnit, cu siguranţă, nu atât de necumpărarea lucrărilor, ci de cuvintele nepotrivite ale unor academicieni…
– Credeţi că de aceea a cerut cetăţenia franceză?
– S-a speculat mult şi acest aspect. Eu cred că lucrurile au stat altfel. În 1952, când a cerut cetăţenie franceză, Brâncuşi era încă plin de viaţă. Avea planuri de viitor. Nu se gândea la testamente. Încă mai visa să călătorească, să revină în America, să ridice acea obsedantă Coloană fără Sfârşit, cu vârful pierdut în nori, din oţel inoxidabil. Paşaportul său românesc, emis în iunie 1940, „în numele Majestăţii Sale Mihai I” nu mai era valabil. Obţinerea unui nou paşaport românesc era complicată, iar regimul de vize aplicat de Occident statelor comuniste îl punea în mare încurcătură. De aceea a cerut cetăţenie şi acte de identitate franceze. Dar şi aici trebuie spus apăsat: BRÂNCUŞI NU A RENUNŢAT NICIODATĂ LA CETĂŢENIA ROMÂNĂ! Franţa permitea încă de atunci dubla cetăţenie.
– Aşadar, consideraţi că Brâncuşi a continuat să fie admirat în România lui Dej…
– Să recapitulăm câteva evenimente semnificative. În august 1956, la Craiova, în Sala cu oglinzi a Muzeului de Artă este organizată o primă secţiune „Brâncuşi”, alcătuită din opere confiscate de la colecţionarul N. Popp. Apoi, fiind bolnav, într-un spital parizian, în noiembrie 1956 artistul e vizitat de poetul Eugen Jebeleanu şi de soţia acestuia Florica , trimişi de Bucureşti pentru a normaliza relaţiile şi a obţine ceva lucrări. Întâlnirea lor cu Brâncuşi este pe larg descrisă în revista bucureşteană „Tânărul scriitor” din aceeaşi lună. România, aşa comunistă cum era ea, se interesa de Brâncuşi. Incredibil, artistul, ajuns la vârsta de optzeci de ani, în culmea gloriei, avusese numeroase expoziţii personale în Statele Unite. Însă niciuna în Europa! Pe bătrânul continent, pentru prima oară i s-a organizat o expoziţie personală în 24 decembrie 1956, în sălile Muzeului de Artă din Bucureşti! Acolo, în ciuda celor spuse de Al. Graur, au fost strânse toate lucrările sale existente în România, pentru a închide solemn anul jubiliar al octogenarului Brâncuşi. Artistul a fost invitat de directorul muzeului M.H. Maxy să stea o lună la Bucureşti, pe cheltuiala statului român! Fiind încă în spital, Brâncuşi nu a venit şi nici nu a răspuns invitaţiei. Dar organizatorii insistă. În ianuarie 1957, pictorul Camil Ressu îi trimite lui Brâncuşi o scrisoare prin care îl roagă să doneze „din fructul muncii de-o viaţă, ceva şi ţării tale pe care ai iubit-o”. Practic, România lui Dej cerşea câteva lucrări ale lui Brâncuşi! Ciudată atitudine, venită dintr-o ţară care, conform poveştii, tocmai „refuzase” o donaţie de 230 de opere!
– Care credeţi că ar fi semnificaţia acestui interes?
– Dej era un electrician cu patru clase primare. Dar adevărata lume artistică din România lui Dej era acaparată de opera şi personalitatea lui Brâncuşi. Iar autorităţile, aşa inculte şi neroade cum erau ele, îl acceptau. Le era aşa de uşor să-l interzică, cum făcuseră cu Cioran , Iorga sau Octavian Goga. De aceea consider afirmaţiile celor patru academicieni drept un episod singular, fără relevanţă, chiar dacă a fost răstălmăcit tendenţios de propaganda ulterioară, mai ales de cea postdecembristă. În toată presa postbelică din România nu veţi găsi un cuvând nefavorabil la adresa lui Brâncuşi.
– Despre trasul cu tractorul de Coloana Infinitului în anii 50 ce ziceţi?
– E tot folclor, alimentat masiv de elucubraţiile inconsecvente, mereu altele, ale pretinsului tractorist, Tănasie Lolescu. Ideea în sine e stupidă. Chipurile, comuniştii au vrut să pună la pământ Coloana de la Târgu Jiu, dar n-au putut! Pentru că, în prostia lor incomensurabilă, au tras de ea cu tractorul! Deşi cu un aparat de sudură o puteau prăvăli într-un sfert de oră! Iar Poarta, Masa şi Scaunele încăpeau în două basculante. E incredibil ce priză au putut avea toate aceste aberaţii! Şi încă mai au! De fapt, lucrurile au stat altfel. Dornică de afirmare internaţională, România lui Dej a expus pe unde a putut puţinele opere brâncuşiene de care dispunea. Pe 27 iulie 1957, la patru luni de la moartea Artistului, România primeşte medalia de aur la Trienala de la Milano pentru maniera în care au fost prezentate trei opere ale lui Brâncuşi, respectiv, Cuminţenia Pământului, Sărutul şi Domnişoara Pogany. În 1958, la Muzeul regional din Târgu Jiu se organizează Expoziţia documentară Brâncuşi. În iunie 1960, România expune Cuminţenia Pământului la Bienala de la Veneţia. În mai 1961, Rugăciunea este trimisă de la Bucureşti la Paris pentru Expoziţia internaţională de sculptură organizată în grădina Muzeului Rodin. Iar în mai 1963, România expune lucrări de Brâncuşi la Kunstlerhaus din Viena, catalogul expoziţiei fiind semnat de Tudor Vianu. Toate acestea arată că Brâncuşi a fost tot timpul respectat în România. Chiar şi în cea a lui Dej. Şi dacă artistul s-ar fi decis să-şi doneze într-adevăr opera, ea ar fi fost acceptată fără discuţie.
– Despre incidentul cu Teohari Georgescu ce spuneţi?
– Îl consider o anecdotă. Şi încă una de prost gust. Nici un exeget al lui Brâncuşi nu vorbeşte despre vreo întâlnire dintre artist şi ministrul Teohari Georgescu. Acesta venise la Paris cu alte treburi. Nu pentru a „expertiza” donaţia lui Brâncuşi, aşa cum scriu unii! Cu siguranţă, comuniştii nu erau foarte deştepţi! Dar nici atât de proşti nu erau, încât să trimită ministrul de interne pentru „evaluarea” operelor unui artist celebru, apreciat unanim pe plan mondial, aşa cum era Brâncuşi la mijlocul secolului trecut.
– De ce credeţi că această poveste a donaţiei a făcut o asemenea carieră halucinantă?
– Parabola donaţiei refuzate a luat avânt în mediile de informare după Revoluţie! Nimeni nu s-a obosit să o dezmintă. Dădea bine politic. Cine contracara această grosolană minciună, era suspectat imediat de simpatii comuniste. La ora aceea, ca şi acum de altfel, orice blamare a comunismului era binevenită. Chiar dacă se baza pe fabulaţii şi mistificare. M-aş fi aşteptat ca măcar Academia Română să ia atitudine, imaginea ei fiind serios şifonată de această poveste. I se pune în cârcă refuzul „donaţiei”. Lucru care este foarte departe de adevăr.
– Ce credeţi că ar mai putea face România pentru Brâncuşi?
– După Revoluţie, paradoxal, numărul de opere brâncuşiene din România a scăzut. Piese de referinţă din cadrul Muzeului de Artă au fost restituite unor urmaşi ai vechilor proprietari. Aşa s-a întâmplat cu Domnişoara Pogany şi Cuminţenia Pământului, Ceea ce, pe undeva, e de înţeles! De neînţeles e că unele dintre acestea au părăsit definitiv ţara, sărăcindu-ne şi mai mult patrimoniul, şi aşa destul de subţire! Consider însă că România are dreptul moral, şi nu numai, să repatrieze rămăşiţele pământeşti ale lui Constantin Brâncuşi! Aşa, ca un premiu de consolare!
– Iar mă şocaţi! Pe ce vă bazaţi?
– Nu există nicăieri înscrisă dorinţa expresă a Artistului de a fi înmormântat în Franţa! Există în schimb mărturia scrisă a duhovnicului ortodox Teofil, chemat de Brâncuşi la începutul lui martie 1957, pentru ultima împărtăşanie. Brâncuşi i-a spus atunci, printre altele: „mor neîmpăcat sufleteşte, fiindcă nu pot să-mi dau sufletul în ţara mea…”! Aceste cuvinte au valoare de testament! Ele arată că Artistul a dorit să-şi doarmă somnul de veci în pământul din care şi-a tras sevele genialului său talent: România.
– Dar testamentul adevărat al lui Brâncuşi ce spune?
– L-a întocmit abia în 12 aprilie 1956. Nu face referire la locul înhumării. Lasă Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris 230 sculpturi, 41 desene, 1600 fotografii, uneltele şi mobilierul, condiţionând ca viitorul Muzeu Brâncuşi să reconstituie exact Atelierul său. Amenajarea interioară a muzeului trebuia să se facă precis după schiţele sale, la care Brâncuşi a lucrat până la moarte. Legatari universali i-a numit pe Natalia Dumitrescu şi pe soţul ei Alexandru Istrati…
– Pe amândoi i-aţi evocat suav în drama Infinitul Brâncuşi…
– Au avut grijă de Artist până la moarte. Pentru efortul lor au fost răsplătiţi generos. Brâncuşi le-a lăsat Atelierul şi economiile sale, destul de consistente. Cei doi au murit mult după Brâncuşi. În mod ciudat, au cerut să fie amândoi înmormântaţi înpreună cu Brâncuşi este singurul mare geniu care îşi doarme somnul de veci alături de menajera sa şi de soţul acesteia. Toţi trei sunt trecuţi pe placa mortuară cu litere egale. Un motiv în plus ca Brâncuşi să fie scos din Cimitirul Montparnasse, dintre negustori, cârciumari şi florărese şi adus la Bellu, cu funeralii naţionale. Le merită mai mult ca oricare altul.
Interviu realizat de Tiberiu VINȚAN
