Valeriu Butulescu: ”Cred că e timpul ca mai-marii zilei să recitească ”Mai am un singur dor!” în varianta brâncușiană”

Ecourile interviului pe care l-am realizat cu scriitorul și omul de cultură Valeriu Butulescu avându-l ca temă principală de dialog pe genialul artist român Constantin Brâncuși a stârnit un real interes în comunitatea culturală românească, fiind preluat și comentat de numeroase personalități ale culturii românești contemporane.

Poate și încurajat de aceste ecouri, în proporție covârșitoare favorabile punctelor de vedere exprimate de respectatul meu interlocutor, Valeriu Butulescu vine în continuarea celor spuse în acest interviu, cu o propunere demnă de luat în seamă de cei în drept: nevoia repatrierii osemintelor marelui sculptor Constantin Brâncuși.

În argumentarea propunerii sale, Valeriu Butulescu aduce și câteva elemente de susținere cât se poate de clare și de veridice, arătând că deși este îngropat la Paris, alături de alte genii ale culturii universale, de fapt ultima mare dorință a maestrului a fost aceea de a-și odihni somnul de veci în pământul țării sale de baștină. ”Brâncuşi a fost un om modest. El visa să-şi doarmă somnul de veci în România. Există mărturia scrisă a duhovnicului ortodox Teofil, chemat de Brâncuşi la începutul lui martie 1957, pentru ultima împărtăşanie. Brâncuşi i-a spus atunci, printre altele: „mor neîmpăcat sufleteşte, fiindcă nu pot să-mi dau sufletul în ţara mea…”! Aceste cuvinte au valoare de testament!”, explică Valeriu Butulescu.

Pentru a înțelege și mai bine situația marelui maestru al artei românești, Butulescu face și o succintă trecere în revistă a evenimentelor de la apusul vieții pământești a lui Brâncuși și cele care au urmat după moartea acestuia. ”Brâncuşi a murit bogat. Spiritual, dar şi material! Exceptând cele 230 sculpturi, 1600 fotografii şi 41 desene (donate Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris), toată averea şi economiile sculptorului (evaluate de brâncuşologul Ion Mocioi la 3 milioane dolari) au fost lăsate prin testament soţilor Natalia Dumitrescu şi Alexandru Istrate, vecinii săi. A fost un testament cu clauză de întreţinere! Pe care cei doi au respectat-o. În martie 1957 l-au înmormântat pe Brâncuşi în cimitirul Montparnasse, printre florărese, buticari şi negustori de soi. Să zicem că aşa a fost să fie. Nu se aştepta nimeni ca francezii să-l ducă pe Maestrul Costache la Pantheon, alături de Voltaire, Rousseau, Zola, Hugo sau Dumas. La o adică, nici cimitirul Montparnasse nu e de aruncat. Soţii Istrati au mai trăit patruzeci de ani după Brâncuşi! Timp în care s-au ocupat intens de patrimoniul lăsat de artist, care s-a dovedit a fi o adevărată mină de aur! Prin ei, multe lucrări rămase ajung în colecţii particulare. Pe bani buni, desigur. Nu putem obiecta nimic. Era dreptul lor de legatari, stabilit prin testament. Dar, după moartea lor, cei doi au fost înmormântaţi exact sub piatra funerară a celui mai mare sculptor al lumii din prima jumătate a secolului XX! Cu un cinism inexplicabil, numele lor sunt săpate pe piatră, cu litere egale în ordinea cronologică a deceselor! Sunt sigur că strecurarea lor în cripta artistului s-a făcut abuziv, fără vreo prevedere testamentară a acestuia. Românul ştie să fie şmecher şi după moarte… Constantin Brâncuşi este singurul mare artist care îşi doarme somnul de veci alături de menajera sa şi se soţul acesteia”, arată Valeriu Butulescu.

Acesta arată, în același timp, că artistul Constantin Brâncuși nu este singurul geniu al culturii românești batjocorit după moarte. În opinia sa, o soartă la fel de tristă a avut și Mihai Eminescu. ”Marii români au avut în general viaţă grea. Dar după moarte au avut parte de înmormântări decente. Şi de monumente, în măsură să ateste recunoştinţa poporului. Eminescu a murit în ospiciu. După autopsie, creierul său genial a fost uitat pe pervazul ferestrei de la salon. A venit o pisică şi l-a mâncat. România… Eminescu nu-şi dorea „sicriu bogat”! Visa un pat, împletit „din tinere ramuri” îngropat undeva la marginea mării! Dar emoţionantele versuri din „Mai am un singur dor” nu aveau valoare testamentară. În 1889 nu s-a obosit nimeni să-l înmormânteze la Constanţa, în pământul care l-a primit cândva şi pe Ovidiu. Eminescu, aşa sărac cum a murit, a fost înmormântat la Bellu! Într-un mormânt decent şi individual! Brâncuşi, ca artist universal, e departe de Eminescu. Are avantajul formelor de expresie! Fiind sculptor, Brâncuşi îşi vizualizează mesajul artistic. Aşa a cucerit Occidentul şi America! Fără translatori”, spune Valeriu Butulescu.

Reputatul om de cultură consideră că încă este la îndemâna autorităților române abilitate posibilitatea de a-i îndeplini marelui sculptor Constantin Brâncuși ultima sa dorință și de a-i găsi un loc de veci în nu doar în Pantheonul cultural al țării noastre, ci și unul fizic, în pământul Patriei. ”Revin la afirmaţia duhovnicului Teofil. Brâncuşi a vrut să-şi dea sufletul în ţara sa. Nu s-a putut atunci! Artistul era bolnav. Zăcea în spital cu fractură de femur. Fusese invitat de guvern să vină în România în ianuarie 1957, „pe cheltuiala statului român”! Artistul moare două luni mai târziu… Cred că e timpul ca mai-marii zilei să recitească „Mai am un singur dor” în varianta brâncuşiană! Aşa cum Artistul i-a lăsat, cu limbă de moarte, duhovnicului său. Rămăşiţele pâmânteşti ale acestui mare român să fie repatriate. Aşa e firesc. Aşa a vrut Artistul! Sunt sigur că, argumentată diplomatic, solicitarea va fi înţeleasă de autorităţile franceze. Care vor permite aducerea în ţară a osemintelor lui Constantin Brâncuşi, aşa cum au permis şi aducerea marelui diplomat Nicolae Titulescu, decedat şi înmormântat la Cannes, în 1941. E adevărat, la data morţii, Brâncuşi avea şi cetăţenie franceză! Dar la cetăţenia română nu a renunţat niciodată… Brâncuşi trebuie adus în ţară, cu funeralii naţionale. Locul lui este aici, în pământ românesc, aşa cum şi-a dorit! Nu într-o groapă comună din Montparnasse”, concluzionează Valeriu Butulescu.

Cine are ochi de văzut și urechi de auzit, e timpul să vadă și audă ! Și, desigur, să acționeze în consecință !