Valeriu Butulescu despre ”poezia ca spectacol floral” a Mirelei Cocheci

Home Cultură Valeriu Butulescu despre ”poezia ca spectacol floral” a Mirelei Cocheci
Valeriu Butulescu despre ”poezia ca spectacol floral” a Mirelei Cocheci

Cea mai recentă carte de poezie semnată de poeta Mirela Cocheci din Petroșani, ”Concertul fluturilor”, apărută la Casa de Editură Exclusiv, este prefațată de apreciatul scriitor Valeriu Butulescu. Ce spune acesta despre poeziile Mirelei Cocheci, vă invităm să lecturați în cele ce urmează…

”POEZIA CA SPECTACOL FLORAL”

Unii spun că epoca de aur a poeziei ar fi apus. Apogeul s-ar fi atins în romantism, prin versuri rimate şi ritmate, memorabile şi răscolitoare. Ceva adevăr există aici. Poeţii naţionali ai multor popoare au fost romantici, creatori de excepţionale sonorităţi lirice.  Pentru că lira a fost un instrument muzical, capabil să ducă sufletele în stare de extaz.

Poezia romantică a  însufleţit mase largi de cititori. Un exemplu ilustru avem chiar în literatura noastră: Mihai Eminescu. Versurile lui, muzicale şi luminoase, emoţionează continuu oameni simpli şi academicieni, orăşeni şi ţărani, tineri şi bătrâni. Nici un alt poet român nu are mai mulţi admiratori.

Poezia ritmată, cadenţată, cantabilă şi săltăreţă, îşi găseşte mai  uşor drum spre sufletele şi inimile oamenilor Are însă şi dezavantaje. E limitativă, te încorsetează stânjenitor, te obligă să potriveşti excesiv cuvinte. De aceea versul alb şi liber a câştigat teren în poezia modernă.

Dar trebuie spus răspicat. Absenţa rimelor nu este o dovadă a modernităţii. Şi nici prezenţa lor nu te trimite înapoi în trecut.  Doi poeţi români moderni, de talie mondială, Arghezi şi Bacovia,  şi-au turnat operele nemuritoare în forme rimate, aparent clasice.

Pentru a scrie poezie rimată trebuie să fii dotat cu ureche muzicală. Că versurile rimate trebuie să cânte. Şi mai trebuie să ai un autocontrol riguros. Să-ţi struneşti autoritar muzele. Altfel, rimele încep să te ducă pe unde vor ele, sunatul din coadă fiind adesea mai important decât emoţia poetică transmisă.

În prezentul volum de versuri, intitulat „Concertul fluturilor”, poezia  Mirelei Cocheci este cantabilă. Mesajul inefabil se regăseşte chiar în paradoxul din titlu. Fluturii sunt făpturi graţioase dar tăcute. Pentru a le savura concertul e nevoie de imaginaţie şi sensibilitate. Poeta construieşte  izbutite imagini „Din lumini, din flori, din stele, din curat și din etern”, conturând din start o primăvară a trăirilor.

Aşadar  „Aşteptarea primăverii”  este firească şi logică. E anotimpul cel mai dorit, care trebuie să ne topească gheaţa  hibernală din suflete, dând startul unui nou ciclu existenţial.  „Atâta iarnă-am adunat în noi” scrie autoarea, justificând nevoia de a ne însori periodic inimile.

Soarele şi ploaia  însufleţesc nu numai Natura.  Revigorează sentimentele, le înnobilează, întăresc statornicia vieţii de cuplu. Tabloul e plastic şi sugestiv surprins: „ A fost și soare-au fost și ploi, / Iar noi de mână, amândoi.” Dragostea adevărată este perenă. E foc aşezat, nu vâlvătaie! Şi nici scânteie.

Poezia solară, ca spectacol floral, intim, luminos  şi personal,  se cristalizează inocent în versuri: „Și soarele cununi mi-a pus / Pe cap, din flori de curcubeu, / E primăvară-n visul meu”.  Visul e viaţă. Deoarece, aşa cum ar spune Calderon, viaţa e vis.

Florile inundă abundent peisajul poetic. Pentru că iubirea însăşi este o floare gingaşă, care nu se scutură la prima adiere de vânt. O floare care ştie să-şi păstreze prospeţimea, aroma şi farmecul în lupta cu timpul: „Iureș de flori cu inimă caldă / Îmi mângâie fruntea ușor,/ Miroase-a salcâm și-a floare de nalbă.” Simbolurile iubirii întregesc imaginea poetică, îi  aureolează corola cu minunatele ei petale.

Poeta pare acaparată de patina versului clasic. Timbrul ei personal se resimte, deşi nu caută ostentativ originalitatea. Reverberaţiile eminesciene sunt induse suav, conştient: „Vis feeric, mă pătrunde, cald și dulce și ușor, / Vreau o viață de iubire și pe urmă pot să mor.” Metrica de epocă amprentează benefic versul, conturând o sugestivă imagine.

Dar autoarea, în căutare de răspunsuri existenţiale, se ridică frecvent din florilegiul bucolic al primăverii. Întrebările ei, repetitive, cu rezonanţe telurice, sunt adresate pământului, pe faţa căruia e scrisă întreaga noastră aventură organică:  „Întreb pământul, dar pământul tace / Și iar întreb, dar cine să-mi răspundă.”  Întrebările sunt retorice, desigur. În ele se află încriptate toate răspunsurile.

În dulcele stil romantic, poezia evadează uneori şi în plan social: „Resturi de iriși plâng prin tăciuni, / Iar nedreptatea scurmă-n minciuni” scrie Mirela Cocheci, admonestând starea de injustiţie, care se extinde, în tandem cu frenetica libertate. Din fericire,  militantismul e pasager. Poezia adevărată nu face niciodată casă bună cu politica. Benedetto Croce glosa nemilos: „Poezia politică este prin excelenţă proastă”.

În poezia „Ocru din inimi”, poeta invocă starea de veghe  efortul epuizant care stă la baza creaţiei: „Ceață pe frunți, nopți nedormite, / Voci aiurind, gânduri asprite”. Autoarea  sugerează pictural universul oniric, ca refugiu al spiritelor înalte: „Mă macină dorul de vis și culoare / Şi-mi plânge o slovă nescrisă în gând.”

Mama este un element dominant în lumea unui creator. Pentru că Mama e cea care dă viaţă, fiind deopotrivă creatoare şi creaţie.  Mama, indiferent dacă e sau nu în viaţă, ne călăuzeşte mereu paşii. Sentimentul de recunoştinţă faţă de matricea vieţii  pulsează viguros în poemul „Mulţumim, măicuţă”, în care, folosind metrica lui Alecsandri,  autoarea scrie: „Pe cărări de amintire ruptă parcă din povești, / Te zăresc măicuță dulce, dintr-o stea cum ne privești…”. Florile reapar, de data aceasta în grădina amintirilor: „Am împletit din soare și din stele / Cunună, și cu lacrime fierbinți / Aș vrea s-o dăruiesc măicuței mele / S-o poarte mândră-n ceruri printre sfinți.” Versuri simple. Dar simplitatea aceasta plină de candoare, spontană şi necăutată, este chiar virtutea lor.

În poezia „Codru, glie, lună, soare”  autoarea invocă eminescian Codrul frate dar reflexia are bătaie lungă, atingând mitul cristic: „Spune-mi tu, Codrule frate / Ce durere te străbate,/ Câte răni îți mai făcură, / Câte cuie-ți mai bătură?”

Însă Mirela Cocheci  se exprimă bine şi în vers liber. „Îmi place verdele” este un gingaş şi consistent poem în proză, cu iz autobiografic, bun prilej de rememorare pioasă a părinţilor:  „Îmi place verdele. / Mi-amintește de pădurile / prin care mă plimba tata / când eram copilă,/ de susurul izvorului unde tăia mama / o bucată de pâine făcută de ea / și o țâră de slană cu ceapă, / iar eu alegam ca o zvârlugă / printre ferigi cât mine de mari.” Este evocat universul domestic din Valea Jiului de odinioară; ochii tatălui, „coloraţi cu negru de cărbune” şi mama care „se trezea cu noaptea în cap / să stea la rând la bomboane de pom, / sau la făină, sau la o bucată de carne”.

Poemul curge zglobiu şi natural, scăpat din cataractele riguroase ale rimelor. Am convingerea că dacă poeta va recurge mai des la versul liber, imaginile poetice ar căpăta mai multă pregnanţă şi expresivitate, chiar dacă şi-ar pierde o parte din sonoritate.

Volumul „Concertul fluturilor” este o nouă treaptă în mersul ascendent al poetei. Cu siguranţă, vor mai fi şi altele, pe paliere superioare. Pentru că artiştii învaţă toată viaţa, şlefuindu-şi mijloacele de exprimare. În faţa actului demiurgic al creaţiei, poetul rămâne mereu ucenic.

Poezia Mirelei Cocheci se remarcă mai ales prin sinceritatea discursului. Poeta nu mimează modernismul, nu-şi falsifică timbrul personal de dragul unei încadrări literare. Fraza ei lirică e spontană, surprinzând trăiri personale într-o manieră naturală şi autentică.

Valeriu BUTULESCU