Își plimbă toamna vântul,pe frunte lasă urme
de ploaie și de brumă,
de frunze-ngălbenite,
iar soarele încearcă
zadarnic să mai scurme
prin oase și țărână
de timp înțepenite.
Vârtej de frunze moarte
asprește fața-ntruna,
degeaba-ncercă viața
s-o mângâie pe creștet…
și toamna, fără milă
înghite ca nebuna
copaci cu trupuri nude
și suflet tot mai veșted.
Iar vântul crud, tomnatic
ascunde-n palmă anii,
melancolia rece
se-aşterne peste frunte,
prin galaxia sorții
se scutură castanii…
prin simțuri ruginite…
prin tâmplele cărunte…
