De curând, sub auspiciile Editurii ”Zodia Fecioarei” și ale Bibliotecii Revistei ”Curtea de Argeș” a ieșit de sub tipar un nou volum semnat de prolificul scriitor hunedorean Valeriu Butulescu. De data aceasta, maestrul Butulescu își exersează din nou talentul dramaturgic, prin publicarea unui volum de Teatru. Cartea, intitulată simplu și concis ”Teatru”, cuprinde scenariul dramaturgic pentru trei piese: Urmuz (Dincolo de zid), Bolyai (Știința spațiului) și Decebal (Asediu).
Neîndoielnic, noile piese din dramaturgia butulesciană sunt absolut geniale, fie și pentru simplul motiv că însuși autorul, un fin observator al culturii românești și un autor plin de modestie, consideră această ispravă editorială a sa, drept ”o supercarte de teatru”. Iar drept confirmare că lucrurile stau exact așa, vă aducem ca argument informația că prefața acestui volum, dar și actul de mecenat care a condus la publicarea sa, poartă semnătura prețioasă a distinsului academician Gheorghe Păun, care o consideră o veritabilă trilogie neeuclidiană.
Cum alte considerații din partea unuia care încă nu a lecturat cea mai recentă producție literară din dramaturgia maestrului Valeriu Butulescu ar fi nelalocul ei, vă supunem atenției, ca o excepțional argumentată cronică, textul integral de prefață al cărții, semnat de academicianul Gheorghe Păun. Însoțit, desigur, de felicitările noastre adresate atât acestuia, cât mai ales autorului, distinsul și valorosul nostru amic Valeriu Butulescu. (T.V.)
O trilogie… neeuclidiană.
Trei piese scurte de teatru, „marca” Valeriu Butulescu.
Prima este dedicată şi-l are ca personaj principal, permanent prezent în faţa spectatorilor (chiar dormind în două dintre scene…), pe Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, Mitică pentru cei apropiaţi, Mitică în piesă, Urmuz pentru literatura română şi universală, după ce Arghezi l-a rebotezat astfel. S-a născut la Curtea de Argeş, la 17 martie 1883, s-a împuşcat în cap la 23 noiembrie 1923, într-un boschet de lângă Şoseaua Kiseleff din Bucureşti. Dacă cititorul nu-l ştie de la şcoală – au fost perioade când nu era în programă, probabil că nici acum nu-şi găseşte loc în curriculum-curriculă – îl poate cunoaşte din revista Curtea de la Argeş, care-l cultivă constant – aşa cum merită! Nu insist. Un tip genial şi nefericit. „Unul dintre premergătorii revoltei literare universale” îl numea Eugen Ionescu. A scris câteva zeci de pagini, s-au scris despre el tot pe atâtea volume. Muzician împătimit – din păcate , compoziţiile sale sunt pierdute (să sperăm că nu definitiv). Se pare că şi picta. Şi, considera revolverul „suveran al lumii”. Acţiunea piesei se desfăşoară împrejurul (veţi vedea în text de ce folosesc acest termen imprecis) datei de 23 noiembrie, acel noiembrie, desigur.
A doua piesă este cea care mi-a sugerat titlul de mai sus. Este dedicată unui alt tip genial, cu siguranţă şi mai puţin cunoscut decât bizarul Urmuz: Janos Bolyai (15 decembrie 1802, Cluj – 27 ianuarie, Târgu Mureş).
Aici, lucrurile sunt mai complicate, drept care voi adăuga un paragraf „de cultură generală matematică”, de omis pentru cititorul cunoscător, dar util pentru cititorul nematematician în parcurgerea mai uşoară a piesei. Internetul îl prezintă ca „matematician maghiar, considerat cel mai bun spadasin şi dansator din armata austro-ungară, fondator, alături şi independent de Nikolai Lobacevski şi Gauss, a geometriei neeuclidiene”. Gauss nu a publicat nimic în zona aceasta, temător să nu se expună ironiei confraţilor – şi nici Bolyai nu a fost înţeles de contemporani. Şi-a publicat descoperirile în 1932, într-un Appendix la o lucrare a tatălui său, Farkas, matematician, dar a aşteptat un secol, o spune şi în piesă, să fie înţeles, ba chiar un secol şi alte vreo trei decenii pentru a i se ridica un monument la Târgu Mureş – s-a întâmplat în 1957… Despre ce este vorba? Euclid, „tatăl geometriei”, a reconstruit axiomatic geometria, prin secolul patru înainte de Christos, plecând de la cinci postulate evidente. Al cincilea spune că, „în plan, printr-un punct exterior unei drepte se poate duce o paralelă la acea dreaptă şi numai una”. Evidentă sau mai degrabă nu (pentru suspiciunea matematicienilor), afirmaţia a dat de lucru geometrilor timp de secole, de la Euclid la… Bolyai şi cei numiţi mai devreme, care au construit geometrii (nu în plan, desigur) în care postulatul al cincilea este ignorat, negat chiar, negarea însemnând că printr-un punct exterior unei drepte fie nu se poate duce nicio paralelă la acea dreaptă, fie se pot duce două sau mai multe. Bizar? Poate, dar nu în sens urmuzian, ci doar pentru ochii şi mintea noastră de fiecare zi. Nu şi pentru Bolyai (şi cei numiţi mai devreme) şi pentru toţi matematicienii de după el (ei), inclusiv pentru fizicieni, ale căror „modele ale lumii”, de la relativitate încoace, folosesc geometrii neeuclidiene în construcţiile lor… Se vor fixa toate acestea în memoria cititorului/spectatorului, după ce va citi/urmări piesa. Căci va primi explicaţii inclusiv de la slujnica lui Bolyai…
Am încheiat digresiunea (vag) matematică, anunţ şi a treia piesă, dedicată lui Decebal. Cetatea Costeşti, a doua parte a anului 106, în plin război „frăţesc” între daci şi romani. Decebal se întâlneşte cu Traian. Se înfruntă, în cuvinte, diplomaţie, ceremonial, subtilitate, umor, spade, beau vin, vorbesc despre istoria comună, trecută şi viitoare, recită din Ovidiu şi din Mioriţa… În toate cele trei piese se mai şi moare, de pistol, de boală, de pumnal – Decebal sinucigându-se.
E singurul detaliu pe care-l dezvălui, desfăşurarea acţiunii este cu totul neaşteptată în fiecare dintre piese. Urmuz „în competiţie” cu personajele sale, între lumea sa şi lumea lor doar o pâlnie făcând legătura, dar o Pâlnie scrisă cu majusculă, Urmuz în competiţie cu propria-i soartă. Bolyai în competiţie cu… lumea euclidiană, aşteptând zadarnic, nu înţelegere/recunoaştere, ştia că nu a venit timpul pentru aşa ceva, ci o scrisoare de la Gauss. Competiţia dintre Decebal şi Traian am sugerat-o deja – evident, se adaugă lupta din afara scenei, dintre cele două armate, „codificată” în rapoarte ale generalilor, în urlete de lup şi mesaje modulate de bucium.
Tustrei protagoniştii pierd competiţiile, pe cele aparente, ţinând de azi şi de acum (dacă nu ar fi prea aproape, aş repeta: ţinând de lumea euclidiană, ca opusă celei transcendente sau, măcar, opusă imaginii/conştiinţei/judecăţii viitorului), fiindu-le menit să fie astfel, pierzători-victime-martiri, dar tustrei ajung… monumente. Autorul nu insistă deloc pe această învăţătură a trilogiei sale, probabil că ea sălăşluia într-un aşa-zis inconştient, care niciodată nu este cu adevărat in-conştient…
Aminteam la început despre „marca Butulescu”. Inginer „la bază”, ba chiar cu un doctorat în ştiinţe tehnice, celebru la propriu pentru aforismele sale (Oscar Wilde: celebru este cel care este cunoscut de mult mai mulţi oameni decât cunoaşte el), traduse în zeci de limbi, invocate în peste o sută de ţări, o experienţă teatrală remarcabilă, ca autor a peste două duzini de piese, majoritatea jucate de teatre din toată ţara, ba chiar şi din afara ţării (a se vedea în „postfaţă” lista premierelor), atras de subiecte „delicate” (controversate, topite în prejudecăţi şi nedreptăţi – vezi „cazul” tipic Brâncuşi vs. Academia Română), un virtuoz al logicii şi al limbii române deopotrivă – premise perfecte pentru a asigura desfătarea cititorului şi, cu atât mai mult, a spectatorului. Jocuri de cuvinte, calambururi şi aforisme strecurate în replici, subtilităţi lingvistice, umor, poeticitate şi, „obligatoriu” pentru Urmuz şi Bolyai, muzică, multă muzică, bine „încastrată” în text.
Că lectura pieselor va fi incitantă şi mult recompensatoare pentru cititor sunt aşadar convins şi la fel de încrezător sunt în „soarta scenică” a pieselor. Şi nerăbdător sunt, pentru că 2023 va fi Anul Urmuz: 140 de ani de la naştere şi 100 de la plecarea spre… infinitul mic… Nu-mi pot imagina aniversarea/comemorarea de peste un an şi ceva fără dl Butulescu urmărindu-şi piesa pe scena Centrului de Cultură din Curtea de (la) Argeş…
Acad. Gheorghe Păun