De milenii zace în adâncuri lumina,
și întunecate secole îi stau de veghe,
deasupra Văii, de strajă, stau stelele și luna.
Când își cereau minerii dreptul,
primeau o zeghe…
Secole și decenii îndelungi, însângerate,
au însoțit drumul cărbunelui spre zi
nici Prometeu nu a-ndurat atâtea jertfe,
pentru biruinta din adâncuri ,osandit de a fi…
Din infinite generații zidite sub stânci,
ce s-au stins în schimbul luminii triste
s-au adunat lacrimi în vetrele adânci
pentru ca Valea Plângerii să existe…
Acum, când minelor li s-a pus obroc
iar galeriilor lacăte, în subteranele-nchise,
mai avem doar amintiri, din loc în loc,
și strămoși închiși între memorie și vise…
E atâta suferință în Valea plânsă,
cât nu au minele în lumina din ele strânsă…
IOAN ALEXANDRU TĂTAR
