Valea Plângerii / O poezie de Ioan Alexandru Tătar

De milenii zace în adâncuri lumina,
și întunecate secole îi stau de veghe,
deasupra Văii, de strajă, stau stelele și luna.
Când își cereau minerii dreptul,
primeau o zeghe…

Secole și decenii îndelungi, însângerate,
au însoțit drumul cărbunelui spre zi
nici Prometeu nu a-ndurat atâtea jertfe,
pentru biruinta din adâncuri ,osandit de a fi…

Din infinite generații zidite sub stânci,
ce s-au stins în schimbul luminii triste
s-au adunat lacrimi în vetrele adânci
pentru ca Valea Plângerii să existe…

Acum, când minelor li s-a pus obroc
iar galeriilor lacăte, în subteranele-nchise,
mai avem doar amintiri, din loc în loc,
și strămoși închiși între memorie și vise…

E atâta suferință în Valea plânsă,
cât nu au minele în lumina din ele strânsă…

IOAN ALEXANDRU TĂTAR