Ioan Dan Bălan e printre puţinii poeţi fericiţi, care au poezia, nu doar în sânge, ci şi în privire. E suficient să te uiţi în ochii săi expresivi pentru a vedea adâncimea metafizică a trăirii sale poetice. Petrila lui I.D. Sîrbu nu cred să fi avut vreodată un liric mai autentic decât Ioan Dan Bălan. Fiecare gest al său emana poezie.
Citeam prin ziare, înainte de ultimul Crăciun, că poetul Ioan Dan Bălan ar fi murit. N-am luat ştirea în serios. Presa de azi scrie vrute şi nevrute. Eul meu de confrate literar refuza să creadă. M-am uitat iar la ochii săi adânci din fotografie. Cum să dispară aşa ceva? Trebuie să fie un „fake”.
De aceea nu m-am grăbit cu necroloage şi condoleanţe. Aşteptam să se clarifice situaţia. Metamorfoza poeţilor este imprevizibilă. Ei se transformă uşor în arbori, străzi, biblioteci sau case de cultură. Dar aşa, să moară pur şi simplu, nu se poate.
Totuşi, mi-am dat seama că ceva e în neregulă. L-am sunat pe Dan, şi de Anul Nou, şi de Sfântul Ion, dar n-a mai răspuns, ca altădată. Am intrat la bănuieli. M-am gânit că o fi plecat iar, la vreo stână din munte, să scrie versuri albe, de puritatea zăpezii cristaline. Şi fără să vreau, m-am trezit rememorând amintiri comune…
…Cu Ioan Dan Bălan m-am împrietenit în anii optzeci, la cenaclul literar Meşterul Manole. La sugestia sa am devenit conducătorul cenaclului, deşi calităţile mele de şef au fost totdeauna precare. Să conduci oameni nu e treabă simplă. Dar să conduci poeţii este de zece ori mai greu.
De această onoare m-a salvat Revoluţia. Atunci au avut loc schimbări majore în societatea noastră. Brusc, comuniştii au devenit anticomunişti, presa aservită s-a trezit liberă, limba de lemn s-a prefăcut în limbă de viperă şi nimeni nu şi-a mai pierdut vremea cu cenacluri literare.
În ianuarie 1990 am înfiinţat la Petroşani o publicaţie lunară particulară. I-am spus SEMNAL şi o realizam integral aproape singur. Ioan Dan Bălan a fost printre puţinii mei colaboratori. Deşi moldovean la origine, poetul a îndrăgit şi a descris viaţa momârlanilor petrileni cu o pasiune dusă până la entuziasm. În fiecare număr al publicaţiei, Ioan Dan Bălan semna rubrica „Momârlanii – să-i cunoaştem!”
Dar poetul a devenit foarte activ şi în plan politic. Modest şi deschis, prin vocea sa caldă şi convingătoare s-a impus, fiind cooptat în conducerea FSN Petrila, alături de alţi visători.
Eu îmi vedeam de SEMNAL-ul meu. Îl distribuiam în tot judeţul, cu doi lei bucata, tirajul ajunsese 60.000 exemplare şi se vindea ca pâinea caldă. Pe-atunci foamea de informaţii era mare. Cum la vremea aceea impozite nu plătea nimeni, banii curgeau din toate părţile.
E adevărat, politica mă electriza. Pierdeam nopţi întregi, să văd la TV dezbaterile agitate ale unui „miniparlament” înjghebat la repezeală (CPUN), în care forţele politice abia conturate începuseră să se împungă. Am scris câteva editoriale percutante. Am devenit, asemenea majorităţii covârşitoare a românilor de atunci, susţinător FSN. Nu am remuşcări. Dacă s-ar putea da timpul înapoi cu 33 ani, aş avea exact aceeaşi opţiune.
Dar surprizele acum încep. Pe 1 aprilie 1990 m-a sunat Ioan Dan Bălan să-mi spună că FSN Petrila a hotărât ca eu să fiu propunerea lor pentru Parlament, la alegerile ce urmau să se ţină în mai.
Crezând că e o glumă, fiind ziua păcălelilor i-am mulţumit râzând, acceptând propunerea. Chiar am fost curios să văd ce va face.
Însă Dan nu glumea. Am primit, cu stupoare, o listă ştampilată de FSN Deva, în care eu eram pe locul 4, în topul candidaţilor judeţului pentru Camera Deputaţilor. Atunci chiar că m-am speriat. Nici nu ştiam cum va lucra Parlamentul. Mi s-a spus că cei aleşi se vor muta la Bucureşti pentru mai mulţi ani. Nu înţelegeam cum o să-mi mai fac publicaţia, fiind tot timpul plecat.
A fost prima dată când Miron Cozma mi-a dat o mână de ajutor. Deşi era departe de gloria care îl aştepta, tupeu avea din belşug. Fiind în Deva, s-a dus la sediul FSN, a luat pixul şi a modificat listele de candidaţi. Preşedintele judeţean Igna nu a avut curaj să se opună. Dar şi-a anunţat oamenii din teritoriu. Aşa a aflat Ioan Dan Bălan, că eu fusesem ejectat.
Credeam că am scăpat. Nimeni nu avea îndrăzneala să se opună lui Cozma. Dar Ioan Dan Bălan şi-a găsit curajul necesar. M-a sunat. Mi-a spus că a doua zi mergem la Deva şi rezolvăm treaba. Cozma să-şi vadă de sindicatul său.
Amândoi am ajuns la Deva, însoţiţi de dl Kleibel, primarul interimar al Petroşaniului. Municipiul nostru era bine reprezentat pe lista de candidaţi, juristul Kleibel şi profesorul universitar Krausz, persoane cunoscute şi respectate în urbe. I-am spus lui Dan să o lase baltă.
Însă Dan nu m-a ascultat. Replica sa a fost memorabilă: „Tot respectul pentru candidaţi. Dar nu mi se pare corect ca municipiul Petroşani să fie reprezentat în Parlament doar de oameni cu k de la kilogram! Puneţi acolo şi un „escu” de-al lui Muşatescu!”
Vorbele lui cu tâlc au avut efect. Prezent la discuţie, dl. Kleibel şi-a tăiat numele de pe listă. A spus că preferă să rămână primar. Şi să candideze pentru primărie.
Aşa m-am trezit eu „demnitar” la Bucureşti, cu un salariu lunar de 10.000 lei, abandonând în schimb în Valea Jiului o afacere de 100.000 lei pe lună. Ciolan, neneacă!
Dar n-am regretat niciodată. Nici măcar în 1992, când n-am mai fost reales în Parlament şi m-am întors acasă, obosit, ca Sergentul lui Alecsandri, şi cu coada între picioare. Publicaţia mea murise de doi ani. Doream să lansez altă publicaţie, dar nu aveam aprobările necesare. Atunci Dan mi-a sărit iar în ajutor. El avea o publicaţie a lui, Datina. Mi-a sugerat să scot primele numere din revista Papagalul de Valea Jiului ca supliment al revistei sale.
Ani la rând am colaborat literar, dar şi politic, din postura de preşedinţi de partid. El la Petrila, eu la Petroşani. Însă un om de cultură se menţine greu în fruntea partidului. Până la urmă Dan a fost îndepărtat de valul de oportunişti, care aşteptau de la politică avantaje concrete, nu doar versuri.
Dan s-a întors la masa lui de scris, editând numeroase volume de poezie, în tandem cu soţia sa, remarcabila poetă Elisabeta Bogăţan.
Era mereu în vervă. Într-o seară m-a sunat, râzând, să-mi spună că are cancer. A precizat că nu trebuie să mă sperii. Pentru el, singura boală incurabilă rămâne poezia.
Iată de ce nu iau în serios ştirile privitoare la aşa-zisa lui moarte. S-o fi dus şi el, vorba lui Sorescu, să moară puţin. Că face parte din lumea celor care nu pot muri de tot.
Sigur se va întoarce, trăgând după el o sacoşă doldora de cărţi, scoase pe banii lui, cărţi pe care le va împărţi gratis numeroşilor săi prieteni.
Nu i-am şters nici numărul de telefon. Eu tot cred că mă va suna, de îndată ce sufletul său se va întoarce la Petrila. A iubit acel oraş cu toată forţa inimii sale. Şi a făcut enorm pentru cultura locului.
Consilierii locali petrileni au acordat cetăţenia de onoare a oraşului unei bogate faune politice şi sindicale. La omul de cultură petrilean Ioan Dan Bălan nu s-a gândit nimeni.
Dane, dacă ai internet acolo unde eşti, dă-ne o veste! Nu fă tu pe mortul cu noi, că nu ţine! Tu eşti mereu viu în inimile noastre…
Valeriu BUTULESCU