Vreme de câteva decenii bune, de călătoreai pe drumul pietruit care șerpuiește din Petrila, prin Cheile Tăii și până sus, pe Valea Popii, pe Aușelu și pe culmire Șureanului, era aproape imposibil să nu-l întâlnești de scriitorul Ioan Dan Bălan, cel care-și construise ”biroul de creație” la marginea pădurii, sub culmile Kogaionului. Iar fiecare întâlnire cu acesta era pentru fiece iubitor de munte o călătorie fascinantă în lumea poveștilor despre locurile acestea minunate și oamenii deosebiți care le-au stăpânit și cărora le aparțin din vremuri străvechi.
De o bună bucată de vreme, de când Ioan Dan Bălan a trecut dincolo de porțile Raiului, locurilor acestea, atât de frumoase și de primitoare, par că le lipsește ceva, așa cum celor care bat cărările Tăii în continuare, le lipsește întâlnirea cu Ioan Dan Bălan, râsul său molipsitor și dătător de poftă de viață și mai ales poveștile sale fermecătoare, singurele care mai răzbat, dincolo de eternitate, din noianul de cărți pe care prolificul scriitor le-a dăruit oamenilor.
De curând, spre cinstea lor, o mână de iubitori ai muntelui, drumeți ale căror cărări s-au intersectat de multe ori cu cele ale lui Ioan Dan Bălan, au găsit de cuviință să-i aducă acestuia un inedit omagiu. Din această dorință de a reînvia clipele trăite pe cărări de munte alături de Ioan Dan Bălan, aceștia au așezat la locul de popas din apropiere de Lunca Florii pe care l-au amenajat, cu ceva vreme în urmă, tot prin truda lor, lângă un izvor de apă, o fotografie-mărturie care-l înfățișează pe Ioan Dan Bălan ca om al munților, spre aducere aminte tuturor celor care bat aceste locuri asupra emblematicului scriitor petrilean. Fotografia este însoțită – cum altfel? – de câteva versuri, care le aparțin acelorași iubitori ai muntelui, drept omagiu adus remarcabilului poet, versuri pline de adevăr și de dor: ”Locul ăsta-i mult mai trist / De când Marele Artist / La stele s-a înălțat / Lăsând ochi înlăcrimat; / Dar altul încă zâmbește / Chiar dacă El nu mai este / Căci în urmă a lăsat / Povestiri de neuitat.”
Prin acest simbolic gest de omagiu adus lui Ioan Dan Bălan, montaniarzii păstrează vie amintirea unui om care a iubit aceste locuri ca nimeni altul. Și poate că, dincolo de Marele Abis, dragostea lui nemărginită pentru aceste locuri și pentru oamenii care le stăpânesc și le calcă e încă la fel de vie, precum etern fascinantul său condei. Din care s-a născut și această minunată poezie:
”Vă rog, credeți, trăiesc în minunare,
sunt doar venit din spațiul sideral.
Am părăsit, în sete, Carul Mare
să vă-nmiresm, de-a pururea, astral.
Sunt venetic pentru această viață,
catalogat în ceruri: iubitor.
Mă iartă, Mamă, tu, Iubito-nvață
că sunt venirii pururea dator.
Venirea mea – ah, setea Frumuseții
cum trebuie s-o dau către pământ !
Fântâni de uscăciune-și pierd pereții
când dorul udă stelele-mi din gând.
Nu sunt născut ! deci n-aveți cum crezare
că suntem semeni ochi și gând și trup;
priviți-mă ca Scop și Înălțare,
nu cum în forma OM azi mă întrup !
Iubirea mea de rugă-n datorie
coboară ceru-n verde-roșu nimb;
sunt sideral! sunt suflet ! poezie !
Prieteni dragi, nu pot pe lut doar să mă schimb !
Dar, coborând pe Oiștea Măiastră,
tandreții voastre mă voi potrivi
să vă aduc de prin Lactei colastră…
și, de mirare, voi mă veți iubi !”
