”Doamne, vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni!…” Ascultând acum melodia lui Vali Sterian am plâns! Ştiți de ce? Pentru că mă gândesc la toți cei care au murit cu visând la libertate, pentru că pe visele lor împietrite-n moarte s-au suit alţii cu conștiința pătată și bocancii plini de noroi ! Sunt revoltat, păcat de sacrificiul lor curat!
Retrăiesc şi acum momentele prin care am trecut în decembrie 1989. Ceauşescu a fost înlăturat atunci, după 25 de ani de domnie. Au trecut 34 de ani de la Revoluţie şi te întreb pe tine cititorule: suntem mai bine, suntem mai buni, suntem mai bogaţi? Ce-am avut şi ce-am pierdut?
Mă întreb toate astea, punând la socoteală şi vieţile pierdute de tinerii care au murit cu un crez în suflet cu dorința de mai bine,de libertate. În urmă cu 34 de ani, moartea m-a vânat la fiecare pas prin București, când în ziua de 21 decembrie, alături de câțva tineri din Lupeni am dus medicamente la Spitalul Militar Central din Capitală, însă Dumnezeu a avut alte planuri cu mine și a hotărât că eu trebuie să trăiesc pentru a povesti mai departe despre acele momente de spaimă, de groază când, în încercarea de a-şi recăpăta libertatea, românii au ajuns în braţele morţii care le rânjea în toată hidoşenia ei, de aproape, din ţevile armelor unor asasini.
Din păcate, doi dintre colegii mei nu au scăpat. Au căzut la pământ, seceraţi de gloanţele unor așa ziși teroriști care nici acum nu au fost identificaţi. Nu voi uita niciodată cum sună un glonț înfipt într-un copac sau unul care ricoşează dintr-un zid de beton. De asemenea, nu voi uita niciodată cum sună un glonț care străpunge carnea unei fiinţe vii, reducând-o la tăcere pe vecie.
Începutul Revoluției
Totul a început la 5:00 dimineaţa, în ziua de 21 decembrie 1989 când m-am trezit pentru a merge la serviciu, la Exploatarea Minieră Lupeni. Nu dragul faţă de muncă mă mâna însă mai repede, ci dorinţa de a afla noi veşti. Ascultasem toată noaptea postul „Europa Liberă”. Ţara fierbea. Comunismul stătea să cadă, populaţia fiind sătulă de politica Partidului Comunist Român. Oamenii erau supuşi opreliştilor de tot felul: nu aveau acces la informaţie, la cultură, la alimente, la carburanţi. Iar populaţia Republicii Socialise România era sătulă de politica economică şi de dezvoltare a lui Ceauşescu. Mă refer aici la proiecte de construcţii grandomane şi la un regim de austeritate, menit să permită României să-şi plătească întreaga datorie externă. România, în acea vreme, devenise un stat poliţienesc, Securitatea fiind omniprezentă. Nu mai ştiai în cine să ai încredere: puteai fi trădat de soţie, fraţi, vecini sau prieteni.
Odată ajuns la serviciu am aflat despre ororile ce avuseseră loc în Timişoara şi Bucureşti, despre cum oamenii care se opun sistemului sunt ucişi cu sânge rece. Spaima, frica de securitate şi posibilitatea reală de a fi arestaţi, închişi şi omorâţi plutesc în aer. Dar în sufletele oamenilor de rând mocneau focul răzbunării, speranţa într-o viaţă mai bună, speranţa libertăţii fără oprelişti şi fără frică. Nimeni nu mai lucra, şefii se făceau că nu ne văd că stăm. Şi ei erau la curent cu ceea ce se întâmpla şi le era frică. Toate informaţiile veneau din auzite. Una dintre ele era că primarul oraşului nostru s-a ascuns şi primăria este ocupă de aşa-zişii revoluţionari. Am tras aer în piept şi mi-am spus: a început Revoluţia română !
După aflarea acestor informaţii, împreună cu mai mulţi colegi, am făcut „curăţenie” în incinta intreprinderii: am dat jos toate însemnele comuniştilor din incinta minei. De aici s-a născut ideea de a pleca la Bucureşti pentru ajuta la dărâmarea sistemului comunist. Ne-am organizat spre seară și am plecat la Bucureşti, cu genţile încărcate cu medicamente. Meritul absolut pentru organizare este al colegului meu Nicolae Meszaros. Am călătorit împreună cu el tot drumul până la Bucureşti, în locomotivă, alături de mecanici, pentru că aveam asupra noastră două genţi pline cu morfină. Când am ajuns la Bucureşti, în Gara de Nord, era război în toată regula, era un adevărat măcel. Când am coborât din locomotivă, s-a deschis focul asupra noastră şi a celor care coborau din tren. Se trăgea de pe undeva de pe acoperişul Gării de Nord cu pistoale, nu cu arme grele. Chiar în faţa mea a căzut o femeie, împuşcată în cap. Oamenii fugeau care încotro, călcându-se, pur şi simplu, în picioare pentru a scăpa.
Și noi am reuşit să scapăm fugind și refugiindu-ne în biroul şefului de gară, unde am aflat că la Spitalul Militar Central era mare nevoie de medicamentele aduse de la Lupeni. Cu greu am reuşit să ajungem la spital, iar în apropierea intrării am mai privit, încă o dată, moartea în ochi, militarii aflaţi acolo, care asigurau paza spitalului, ne-au somat să ne oprim şi să ne întindem pe jos, cu mâinile la ceafă. Ei aveau glonț pe ţeavă şi acesta a fost un moment în care, noapte fiind, puteam fi luaţi drept terorişti şi puteam fi împuşcaţi. După ce am fost percheziţionaţi şi am motivat de ce ne aflăm acolo şi după ce s-au convins că suntem cu gânduri bune, am fost direcţionaţi spre locul în care să lăsăm medicamentele, feşele, pansamentele şi morfina.
Apoi am părăsit zona, deoarece urma să fie adus acolo Nicu Ceauşescu şi cei din spital se aşteptau la represalii din partea așa zișilor teroriști. După ce ne-am îndeplinit misiunea ne-am hotărât să mergem la Televiziunea Română. Însă, pentru că nu cunoşteam Bucureştiul şi era noapte, am mers până am ajuns în parcul din spatele Gării de Nord, unde era, din nou, să fim împușcați. Pe şoseaua din dreptul Gării de Nord treceau niște Dacii negre din care se trăgeau focuri de mitralieră spre gărzile patriotice care pichetau la intrarea în gară. Aceştia, la rândul lor, trăgeau în direcţia noastră. Atunci am auzit cum se înfige un glonţ într-un copac şi cum vâjâiau gloanţele, efectiv, pe lângă noi. Ne-am adăpostit care pe unde am putut, unii după copaci sau cu burta direct pe pământul umed. Când nu s-a mai tras, am fugit din acel loc şi am ajuns pe o stradă întunecată, pe strada Batiștei. Treceam pe lângă un bloc nou în construcţie când s-a deschis focul asupra noastră. Noi eram ţinta! Se trăgea de la etajele superioare ale unui bloc aflat peste drum. Aici am auzit ce zgomot face un glonţ când se izbeşte de un perete de ciment şi mai apoi ricoşează.
Aici ne-am despărţit, fugind care încotro, pentru a ne adăposti. Împreună cu un coleg, pe nume Grigore, am reușit sa ne adapostim la etajul trei în blocul aflat în construcţie, iar după ore de aşteptare alături de alți tineri am ieşit în stradă, sperând să ne alăturam celorlalţi colegi de care am fost nevoiți să ne despărțim în acele momente de panică. Nu i-am mai găsit. S-a luminat de ziuă când am coborât în stradă, unde încă se trăgea… Ne-am dus la metrou, sperând să ajungem la gară şi de acolo să luăm un tren spre casă, dar chiar la ieşirea din staţia de metrou am fost nevoiți să fugim din nou din calea gloanţelor. Am ajuns într-un final la gară şi ne-am urcat în trenul care urma să ne ducă spre casă. Eram speriaţi, obosiţi, înfometaţi, dar totuși mulţumiţi că am reuşit să ducem medicamentele, feşele, pansamentele şi morfina la Spitalul Militar Central.
Odată ajuns acasă am aflat că doi dintre colegii mei, Nicuşor Gociu şi Tiberiu Lukacs, băieţi tineri, cu un viitor înainte, au fost omorâţi fără milă în ceea ce s-a numit Revoluţia română, o revoluţie care, de fapt, le-a fost confiscată românilor. Despre cei care au tras și au omorât atâția oameni nevinovati încă nu se stie nimic, doar se bănuiește. Mulți dintre ei probabil sunt și astăzi la conducere. Păcat de sacrificiul celor care au murit sperând în mai bine!
Pentru ceea ce am făcut atunci în Decembrie ‘89 am fost recompensat cu un Certificat de Revolutionar, certificat pe care îl tin în bibliotecă alături de banderola tricoloră pe care am purtat-o atunci în decembrie prin Bucureștiul cuprins de revoltă. Este singura dovadă că am fost acolo, atunci când țara a avut nevoie și de mine. Actualmente acest document este lipsit de valoare, deoarece de atunci și până acum s-au tot preschimbat certificatele, mulți șefi de asociații de revolutionari intrând în puscarie pentru complicitate la atribuirea de certificate de revolutionar false unora care nu le meritau. Păcat de sacrificiul celor tineri și mai puțin tineri, odihnă și recunoștință veșnică celor care au luptat și și-au dat viața pentru un ideal: România liberă !
Gabriel STANCIU
17 decembrie 2023