Astăzi, 2 octombrie 2024, de la ora 17,00 Sala de marmură a Primăriei municipiului Petroșani găzduiește, în cadrul unui inedit eveniment cultural intitulat „Dialoguri literare între doi cetățeni de onoare ai Petroșaniului: Valeriu Butulescu și Avram Iancu”, lansarea celui mai recent volum de carte al scriitorului Valeriu Butulescu: „Proză fantastică – Amintiri din dimineața vieții”, volum apărut în 2024 la Editura Creator din Brașov. 

În avanpremiera acestui eveniment, vă propunem lectura unor considerații critice asupra acestui volum exprimate de eminentul cărturar prof.dr. Zenovie Cârlugea, publicate în prestigiosul ziar ”Gorjeanul”. 

”Proza Fantastică” a lui Valeriu Butulescu prezintă imaginea artistică a satului gorjean de altădată

Deși „reputația de scriitor a lui Valeriu Butulescu (n. 9 februarie 1953, Preajba, Gorj) se sprijină pe aforismele sale” (Jan Willem Bos, în „Roemenie Bulletin, nr 3, Amstedam, 2002), în care, ca pe o „claviatură complexă”, îmbină „observația «pe viu» cu umorul, reflecția cu lirismul și cu imaginarul, având ca efect o grație aspră, o muzicalitate a sarcasmului” (Gh. Grigurcu, în prefața la vol. „Fragmentarium”, Editura „Scrisul românesc”, 2010), d-sa este și un prozator remarcabil.

Recent a apărut volumul masiv de „PROZĂ FANTASTICĂ. Amintiri din dimineața vieții” (Ed. Creator, Brașov, 2023436 p.), de fapt două volume la un loc: primul Proză fantastică (dedicat „scriitorului Horia Gârbea”, pp. 11-211), celălalt, Amintiri din dimineața vieții (dedicat „scriitorului Zenovie Cârlugea”, pp. 215-412). Mărturisim din capul locului că dedicația ne surprinde, cum altfel decât plăcut, și cu atât mai mult cu cât noi încă nu am avut prilejul de a ne vedea face-à-face, cunoscându-ne și prețuindu-ne numai din ceea ce știm și am citit unul despre celălalt, din scrisul pe hârtie sau din lumea virtuală (de fapt, a devenit un obicei să scriu despre autori pe care încă nu i-am întâlnit).

Cartea aceasta de „proză fantastică”, pe care autorul nu credea că o va scrie vreodată, este, conform crezului exprimat, „o frescă a spiritualităţii populare româneşti, intrată în fază de extincţie.” Alcătuită din 33 de povestiri, multe cu caracter autobiografic, consistenta culegere este prevăzută cu o pagină mărturisitoare, un fel de „credo” în care autorul observă cu lucidă înțelegere procesul de transformare a satului românesc, mai ales în ultima jumătate de secol, când fenomenul agresiv al globalizării a afectat grav ceea ce el numește „metafizica spiritualității noastre populare” văzută în sens blagian drept „cheia de boltă a lumii campestre”. Tăvălugul globalizării a lucrat spornic la distrugerea structurii tradiționale a satului, violentând „universul bucolic al satului, aureolat de fascinante mituri şi eresuri”. Autorul nu este, desigur, împotriva factorului de civilizație, care l-a dezrobit pe țăran din lanțurile trudei seculare, ușurându-i viața și aducându-i confortul și plăcerea unei bunăstări binemeritate, el regretă însă dispariția / falsificarea unui mod de viață naturală, organică, firească, a legăturii omului cu natura, cu glia străbună, satul tradițional fiind „pe moarte”. De aici îndemnul de sine de a reține, în registrul unor evocări autentice, toată această atmosferă și mitologie rurală, cu modul specific de viață, cu credințele și superstițiile ei, cu personaje evidențiind tipologii în sensul unui realism venit de la sursă, ușor transfigurat și deci destul de convingător pe latura veridicității. Dar nu aceasta interesează într-o proză de calitate, artistică, ci situațiile, unele trăite, altora fiindu-le martor ocular, toate reușind a vorbi la un loc de „un întreg tezaur spiritual, acumulat în mii de ani de existenţă patriarhală”.

Pagina din fruntea frumoaselor povestiri este, așadar, un dens eseu privind acest proces ireversibil de mutații majore pe care l-a cunoscut satul tradițional românesc, de care cei de vârsta noastră își amintesc și pe care noile generații îl găsesc prin cărți, unele mai romanțate, altele mai fidele în oglindirea cât mai exactă a lumii rurale de altădată, surprins, bunăoară, de Marin Preda în „Moromeții”, venind din interbelic (vol. I) până dincoace de al Doilea Război Mondial (vol. II), când „noua religie” a colectivizării forțate a marcat „spargerea” satului (E. Simion), transformând în caricatural o lume bine înfiptă în rosturile ei, structurată pe legi scrise și nescrise, pe credință, morală, spiritualitate: „Civilizația moderă a pătruns agresiv, știința a dat iama prin taine şi mistere./ Spațiul mioritic s-a virtualizat. Transhumanța s-a prefăcut în zootehnie sedentară. Păstorii au sărit brusc, din cioareci în blugi. Transformați în fermieri, în loc de cai şi măgari, ei călăresc ATV-uri./ Sigur, civilizația este un lucru bun. Când pe stâna oilor se ridică panouri solare e semn de bunăstare şi progres. E normal ca noroiul să dispară sub asfalt şi pavele. Dar satul tradițional românesc e pe moarte. Şi, odată cu el, se pierde un întreg tezaur spiritual, acumulat în mii de ani de existenţă patriarhală./ Având şansa de a cunoaşte viaţa mirifică a satului meu, am încercat să-mi topesc amintirile în aceste proze fantastice. Mărturii ale unei lumi care a fost. Lume care azi pleacă. Şi nu se va mai întoarce niciodată.” (Metafizica satului românesc, p. 7).

Deși intitulată „proză fantastică”, prima parte, alcătuită din 15 povestiri, își fixează toposul în Preajba natală, localitate așezată în sud-estul municipiului Târgu-Jiu, și, desigur, în contextul unor așezări apropiate cutreierate de personajele unor texte. Este vorba de locuri și sate mai din apropiere precum lunca Amaradiei, Bălăneștii, Drăgoienii, cartierul Obreja sau lunca Jiului, până dincolo de râu, către Turcinești și versantul muntos, din zona Schela-Sâmbotin, prin care, șerpuind, un drum vechi duce în Ardeal… Pe acesta a trecut în toamna lui 1600 voievodul Mihai Viteazul, retras în Oltenia, care, după ce pierduse Transilvania şi Moldova, chiar o parte a Țării Românești, va decide să ceară ajutorul împăratului habsburgic. Dar până a coborî spre Petroșani, iar de acolo în Țara Hațegului, ferindu-se de armata generalului Basta, care stăpânea atunci Transilvania, voievodul a făcut popas undeva sus pe munte, la granița dintre județele Gorj și Hunedoara, în locul numit și azi „Poiana lui Mihai”, pe care s-a ridicat în 1932 un monument de către niște gorjeni de suflet și cinstitori, amintind astfel de popasul din lungul drum al voievodului ce mergea la împăratul Rudolf al II-lea, aflat la Praga, să-și recapete tronul, urmând a trece prin Deva, Beiuș, Oradea, Debrețin, Tokay, Cașovia şi Bratislava, ajungând la Viena la 12 ianuarie 1601, iar de aici la Praga…

Sunt fapte petrecute aievea, de ordin istoric, dar care capătă o aură de fantastic, așa cum sunt povestirile acestei prime părți. Desigur, denumirea de „fantastică” dată acestei proze este, într-un anumit fel, improprie, dacă avem în vedere că autorul nu povestește fapte de domeniul mythosului popular propriu poveștilor și basmelor cu personaje supranaturale, ci fapte, întâmplări cu oameni reali din lumea satului, care trăiesc în acest orizont colorat de credințe, superstiții, eresuri populare adânc înrădăcinate în lumea satului. Preajba devine un astfel de loc în care lumea satului, structurată pe obiceiuri și cutume patriarhale, respiră un aer de autentică obârșie românească. Iată, bunăoară, povestirea inițială „Hoții de cai” (pp. 11-38), care amintește de geambașii, precum Cârlanu și gealații lui, care operau noaptea. Așa s-a întâmplat cu calul nărăvaș Cezar din gospodăria țăranului Ioniță Năgăra, dispărut într-o noapte și recuperat peste câtva timp de la un țăran din Brădiceni (dincolo de Târgu-Jiu, spre Ciuperceni și Motru) venit cu el în Târgu-Jiului să-l vândă… Ajuns la Preajba, brădiceneanul Colțatu îl va vinde cu trei mii de lei, un chilipir, chiar lui Năgăra, fostul stăpân, calul dovedindu-se blând „cu toată familia care credea că s-a întors Cezar”. În aceeași curte a gospodarului Ion Năgăra viețuiește și cățeaua Vidra, de care fiica Anița se apropiase atât de mult încât îi devenise „confidenta”, fiind cam de aceeași vârstă. Dar, fiindcă dintr-o luptă cu un lup, la stâna de la Argele în muntele Parâng, rămăsese oloagă, mergând doar în trei picioare, tatăl cu fiul vor să scape de cățeaua beteagă, drept care Ioniță o duce dincolo de Jiu, peste podul de lemn, în lunca Turcineștiului, abandonând-o.

Venind de la școală, fetița bănuiește că tatăl cu fratele au pus la cale ceva, drept care trăiește o adevărată depresie. Fata pleacă în căutarea cățelușei, spre disperarea celor de acasă, care, văzând că se înnoptează, merg s-o caute, dincolo de Șișești, la Vădeni (acolo era „un vad lat, pe unde treceau căruțele, când apa era mică”). Anica, venită din instinct pe urmele cățelușei, își strigă prietena, care, în dimineața următoare, trece apa și vine în brațele fetiței, pe care în sfârșit o găsesc și cei ce o căutau. Evenimentul este cinstit de bătrânul tată desfundând o damigeană cu vin alb, de Bălănești, bucuros că „acolo sus, Dumnezeu știe să le potrivească pe toate” (Vidra, pp. 39-54).

În albă bucată, Bradul lui Oane și călușarii avem a face cu un mai apăsat sentiment al fabulosului, de vreme ce un flăcău, pe nume Oane al lui Monu, „atins de Rusalii”, nu mai poate fi vindecat nici de baba Smaranda, nici de vestitul doctor Nicolae Hasnaș, nu „Haznaș” (medic vestit la Tg.-Jiu și parlamentar liberal) venit special cu trăsura la Preajba, nici de dansul Călușarilor aduși de tatăl de la Turburea, de dincolo de Tg. Cărbunești. Credința că oamenii „pociți de zâne”, în cazul de față de Rusaliile pe care tânărul le văzuse goale jucând în poiană, se adeverește. Foarte interesante sunt considerațiile, în spiritul mentalității populare, despre Rusalii, despre Sânziene, și rolul lor nefast pentru cei care le văd jucând goale, ba chiar despre dansul Călușului, cu virtuți vindecătoare întruchipate de personajul simbolic numit Mutu, cu tot ritualul, de la împodobirea „maiagului” până la jocul în bătătura casei și vindecarea aparentă a bolnavului, pe care exorcizarea călușarilor nu a putut să-l scape de „strânsoarea Rusaliilor”, după cum îi precizează tatălui Vătaful (bradul sădit de Oane la stână, în munte, se uscase și așa va fi adus să fie pus „brad înalt la cruce”, pentru sufletul tânărului neînsurat).

Nu putea scăpa autorului obiceiul pețitului, care urma „reguli precise” până la „târguiala” părinților și stabilirea nunții, remarcabilă fiind „radiografia” sufletelor aflate în cauză, îndeosebi ale tinerei fete, ca Măria Ioanei, care visează „la prințul ăla” și râde, sub admonestarea mamei: „Râzi ca proasta! Tu crezi că măritișul e treabă ușoară, fă?” (Pețitorii). Tinerii din sat, prin familie, școală și biserică, erau ținuți departe de „lumea secretelor erotice”, relația dintre băiat și fată urmând „pașii ceruți de tradiție”. Dezvăluirea candorii din sufletul unei tinere fete, Maria, față cu Dragobetele, care sărută fetele”, pe 24 februarie (ba el „hotărând și în dragostea păsărilor”), simțind pentru Ioniță primii fiori de dragoste, face deliciul povestirii Primul sărut sau logodna păsărilor.

Satul întreg trăiește magia sărbătorilor creștine în care atotprezente sunt superstiții și eresuri imemoriale (dragobetele, sânzienele, Ziua Lupului etc.), precum credințele în „Necuratul” (și practicile de alungarea răului, usturoiul ca panaceu al locuinței…), așa cum află curioasa școlăriță Maria de la mătușa Smaranda, inclusiv despre spiritul malefic manifestat în lume contra ordinii lui Dumnezeu veghind din înalt (Cămașa de izbândă, Candela Cerului). Sau superstițiile legate de mătrăgună, care „ridică din pat omul bolnav și dă minte celui nerod” și niciodată „nu uită și nu iartă”, plantă miraculoasă, cu rol apotropaic, folosită în practicile ei de mătușa Smaranda, tămăduitoarea satului, prezentă în mai multe povestiri. Cu astfel de leacuri, soacra Smaranda, mama Călinei, reușește să-și aducă ginerele pe calea familiei, după legătura lui Costică, tatăl unor nevinovați copii, cu o farmazoană ibovnică (Doamna Codrului). De fapt, mătușa Smaranda era o femeie respectată în lumea satului, primarul liberal Vasile Năgăra oprea trăsura, „discuția cu Smaranda era întotdeauna instructivă și interesantă” (mai ales sfătuindu-se despre seceta ce chinuia satul, punând în mișcare „jocul paparudelor” făcut de niște „fetițe neprihănite și sărace, îmbrăcate numai cu ramuri verzi și mlădițe de salcie” – sau boji, în satele din sudul Gorjului – , însoțite de Nea Coțofan, un bătrân cu traistă). Va veni și ploaia mult așteptată, oprirea ei fiind pusă pe seama unei șatre de cărămidari de la marginea satului, care făcea cărămidă pentru primărie, căpetenia Iorgu replicându-i primarului: „Fii om, boierule! Ți-am udat porumbii, ce mai vrei? Lasă-ne și pe noi să ne terminăm cărămida!” (ploaia venise din deșertarea unui burduf din piele de măgar umplut cu rouă, pe care țiganii îl legaseră la loc, ca zeul vântului El din mitologia greacă eliberat din sacul magic!).

Sătenii din Preajba au turme de oi la munte, acolo le duc de la Sfântul Gheorghe până la Sfântul Dumitru, „urcatul oilor” la Parâng fiind (chiar până azi în zona Baia de Fier) o sărbătoare cinstită în partea locului de unde se vede mai tot timpul anului coroana de munți. Acolo, la stânile din Parâng, se petrec unele episoade din aceste povestiri (Bradul lui Oane…, Lupul turbat). De Ziua Lupului, sărbătorită la Sfântul Andrei, ultima zi de noiembrie, sunt legate unele practici din sat privind măritișul (e cazul Mariei, fata care urmează obiceiul pentru flăcăul Ioniță pe care „îl sorbea din priviri”, din povestirea Ziua Lupului). Lupul, sălbăticiune fabuloasă, este, de fapt, prezent în mai multe povestiri, atacând turmele de oi, câinii păzitori și chiar oameni. Mușcătura invindecabilă a lupului aduce turbarea câinilor, care trebuie omorâți, ba chiar a oamenilor, cum e cazul ungureanului Ion Herța, pe care nici doctorul Hasnaș de la Tg.-Jiu nu mai poate să-l vindece, „microbul turbării ajungându-i la creier” (Lupul turbat).

Un obicei mai vechi în viața comunității este strigarea peste sat de Lăsata Secului, jucatul fetei la horă cu o anumită semnificație, ba chiar „fuga” tinerilor, în cazul în care familiile însurățeilor nu se înțeleg. Fiind puse în fața faptului împlinit, părinții nu au decât să accepte situația și să-și aducă odraslele „în rândul lumii”, învoindu-se și pregătind nunta. Așa se va întâmpla cu Ioniță lui Năgăra și Maria lui Șerban, socrii baiatului refuzând inițial să-i dea de zestre fetei lor pământul bun din luncă. Până la urmă tatăl lui Ioniță acceptă oferta cuscrului, chiar în dimineața în care tinerii urmau să fugă (Fuga, pp. 189-200). Un obicei interesant, ca la marii noștri prozatori de câmpie (Ștefan Bănulescu, Fănuș Neagu, D.R. Popescu etc) este, așadar, „hopăițatul”, din Săptămâna de Brânză din Postul Mare, numită și „Săptămâna Nebunilor”, când se aprind focuri, care constă în „strigarea peste sat cu opaița în mână”, un fel de cronică satirico-umoristică a satului care vizează figuri nominalizate de fuduli, proști, leneși, bețivi, avari și alte vicii, precum „ibovnicitul”, moravurile ușoare, uneori ajungându-se la încăierări între cei care strigă și cei vizați de mesajul „horit” (Săptămâna Nebunilor).

În ordinea calendarului țărănesc, colorat de un creștinism popular și cosmic, dar și de multe alte eresuri și practici precreștine, este și sărbătoarea Sânzienelor, de după Rusalii, marcând ziua Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, când fetele de măritiș aruncă peste casă coroana de sânziene înflorite, după un mai vechi obicei. Sânzienele sunt „bune pentru țăran”, dar să nu le privești când joacă goale, că te înnebunesc, îți iau mințile, ca în cazul flăcăului Oane din bucata Bradul lui Oane și Călușarii sau cazul lui Dină Mutu pe care zânele „l-au jucat toată noaptea, până ce nerodul a leșinat”. Povestirea, cu fabulosul ei evidențiind mentalitatea populară, are în centru cazul tinerei Maria, care, cu ajutorul Smarandei, va reuși să arunce pe casă coronița de sânziene, rămânând agățată, semn de măritiș apropiat (Sânzienele sau cântecul dragostei).

Aceleași obiceiuri, evocate în autentica lor desfășurare aureolată de magia sărbătorilor de peste an, o avem și în povestirea Dimineața de Ignat, în care întâlnim aceeași legătură sufletească dintre oameni și animale, în cazul de față între Anica, fetița lui Ion Năgăra (prietena cățelușei Vidra, din povestirea evocată mai sus) și porcul Ghiță, „partenerul ei de joacă”, care va fi sacrificat de Ignat, de data aceasta cu credința nutrită de fetiță că prietenul ei a zburat în lumea poveștii, „peste nouă mări și țări”, lăsând familiei carnea, în mod sacrificial. La un moment dat, dincolo de „carnagiul de Ignat” ori de „măcelul ovin” de Sf. Paști („carnagiu pascal”), autorul reflectează astfel pe seama legăturii dintre oameni și animale: „Petru orășean, carnea e marfă (…) În sat, lucrurile arată altfel. La jugul gospodăriei trag împreună, oameni și vite. Casa și grajdul sunt aproape. Când se roagă pentru sănătatea familiei, țăranul pomenește și animalele. Fără ele viața lui ar fi amară. // De când e lumea, animalele tinere atrag copiii. Ele știu să se joace cu ei. Nu cu părinții lor. Aceștia sunt mereu ocupați. N-au timp de joacă. Nici bani pentru jucării nu au. Ce câștigă pe brânză (,) abia le ajung pentru opinci și foncere.”

În totul, această primă parte, „Proză fantastică”, exploatează viața satului Preajba, având ca personaje țărani autentici, proveniți din cel puțin trei generații, de la aceea din secolul precedent (cu Războiul de Independență, la care participă, bunăoară, Moș Bicherete, „eroul de la Smârdan” – Fântâna lui Bicherete), la l generațiile celor două războaie din interbelic, în care își dovedesc curajul și dragostea de glia străbună țărani de felul lui Nicolae Năgăra (fiul lui Ion Năgăra, bunicul dinspre mamă al autorului) sau Luca, tatăl povestitorului, în al doilea război. De observat că în multe povestiri din cele două părți ale volumului apare neamul lui Ion Năgăra, bunicul, de unde impresia plenară de narațiuni engramate de o extinsă autobiografie.
Desigur, conform mărturisirii inițiale, autorul realizează, totodată, și o „despovărare”, în sens terapeutic, având în vedere că această „proză fantastică” / aceste „amintiri din dimineața vieții” apar la împlinirea vârstei septuagenare, și ca o „datorie” de conștiință față de satul în care a văzut lumina zilei și din care, până la acești ani, a trebuit să trăiască, după perioada de studii în străinătate, în alte locuri.

Zenovie CÂRLUGEA