Am ales două „cuvinte-cheie” dinspre extremităţile volumului „Proză fantastică. Amintiri din dimineața vieții” (Ed. Creator, Brașov, 2023) al scriitorului Valeriu Butulescu, sugerând în bună măsură atmosfera celor două părţi ale cărţii, căci prinse între aceleaşi coperte, două cărţi avem, legate prin narator, unele personaje, geografia şi atmosfera locurilor.

Preajba este locul de naştere al autorului, mitic şi mirific ca orice sat natal. Se înţelege că este un sat din Oltenia, căci pe acolo strigoii sunt numiţi moroi, că autorul „a avut de a face” în copilărie şi cu „poveşti şi doine, ghicitori, eresuri”, dar şi cu „evul aprins” al cravatei roşii, pe când în sat nu erau decât trei aparate de radio, ale căror baterii se terminau repede… Iar când autorul este Valeriu Butulescu, celebru pentru cărţile sale de aforisme, traduse în zeci de limbi, prolific şi de mare succes dramaturg – cunoscut şi argeşenilor măcar prin piesa „Urmuz. Dincolo de Zid”, jucată de Teatrul „Al. Davila” din Piteşti, la noi, la sediul judeţean, la Bucureşti – cartea, de proză de data aceasta, nu poate fi decât un deliciu. Este intitulată „Proză fantastică. Amintiri din dimineaţa vieţii”, a apărut la Editura Creator din Braşov, în 2023, şi, în 436 de pagini, rememorează „amintirile din copilărie” (partea a doua) „topite” în ceţurile fantastice ale satului de altădată – pe dispariţie, şi satul tradiţional, şi vraja lui.

Moroii sunt doar pomeniţi, vrăji pentru a alunga sau pentru a aduce ploaia se fac însă ca sub ochii noştri, chiar dacă „odinioară”, la fel descântece; boli grele aduse de rusalii sunt tratate de căluşari (exemplare sunt paginile care-i privesc), personajele – cu precădere copiii, Anica fiind prototipul – se înţeleg cu animalele, cu copacii, se simt/comunică de la distanţă, Marţolea încă le opreşte pe fete să toarcă marţea, lupii încă mai umblă în noaptea de Sfântul Andrei, cerul, luna, pădurea, seceta şi belşugul, viaţa şi moartea, toate au un rost, o explicaţie, dacă nu de la Dumnezeu, atunci de la diavol, competiţia între cele două principii, al binelui şi al răului, fiind continuă, cu victorii de etapă de ambele părţi… „Meniul” e complet în „Bradul lui Oane şi căluşarii”, text pe care l-aş lua de model – inclusiv pentru participarea splitat-complice a autorului la poveste, pe de o parte, intrat în rolul personajelor, cu privire uimit-inocentă de copil, relatând cu realism detalii fantastice, pe de altă parte, naratorul ca spectator, parcurgând evenimentele cu un zâmbet menit cititorului, ca din spatele unui geam străveziu, şi explicând medical, chiar dacă scurt şi pitoresc, prin doctorul Haznaş, că „pocirea” lui Oane nu vine de la rusalii, ci de la tensiunea arterială, scăpată din hăţuri din cauza alimentaţiei – şi a vinului.

Un număr de personaje apar constant de-a lungul episoadelor – autorul copil şi familia, Ioniţă Năgărea şi Anica, sora lui, mătuşa Smaranda, descântătoarea – dar „starea civilă” a cărţii este mult mai bogată: săteni, primari, jandarmi, ţigani cărămidari, ciobani, hoţi de cai, soldaţi, inclusiv ruşi, încât, pe de o parte, unele personaje îţi devin apropiate, pe de altă parte, surpriza şi pitorescul sunt mereu prezente. Iar scriitura, sugeram, beneficiază şi de experienţa dramaturgului şi de talentul autorului de aforisme. Alertă, elegantă, expresivă, cu bine cântărite doze de umor şi ironie, de tragic inserat firesc printre cele zilnice. Plănuiam să reiau câteva citate ilustrative, din carte şi din „argumentul” la carte al autorului (cu titlul „Metafizica satului românesc”), mă rezum la un paragraf de la prima pagină a primei povestiri, „Hoţii de cai”, care începe cu o descriere compătimitoare a „meseriei”: „Viaţa hoţului de la ţară era tare amară. (…) Cum naiba să te chiverniseşti, jefuind lume aşa de sărmană? De aceea, mulţi hoţi talentaţi nu s-au putut realiza. Neavând ce fura, au renunţat. Au început să meargă la biserică, s-au apucat de muncă. Şi până la urmă s-au ratat complet, îngroşând rândurile oamenilor cinstiţi.” Omul cinstit ca hoţ ratat – e ceva!

Ca să nu rămân dator: despre (moroiul) Lenin este vorba în bucata „Găsi-l-ar boala pe Lenin!”, frază spusă cu năduf de autorul-copil, în plină mulţime, la teatru, dar nu dau detalii, vă îndemn să căutaţi în carte. Merită!

Gheorghe PĂUN