Numele jurnalistiului Ilie Pintea este unul cunoscut și respectat de toți cei care ascultă frecvența postului național de radio România Actualități, unde, de mai bine de un deceniu încoace, acesta aduce pe calea undelor știri, informații și reportaje din județul Hunedoara. Însă cu toate că „fișa postului” său îl recomandă drept corespondent teritorial al Radio România Actualități în județul Hunedoara, Ilie Pintea este mult mai cunscsut în peisajul presei românești contemporane pentru activitatea sa de reporter de război. Cu o agendă semnificativă de misiuni în Afganistan și Ucraina, pe frontul războaielor secolului XXI, Ilie Pintea s-a remarcat în ultimii ani mai ales prin reportajele sale atipice despre război, care prezintă conflictele armate și urmările acestora dintr-o perspectivă aparte, în care nu e vorba doar despre morți și răniți, despre bombe și distrugeri, ci și despre soldați curajoși și oameni simpli, despre comunități, despre destine și chiar despre artă sau cultură.

„Vocea de la radio”, cu un ton blând și așezat, nu pare să fie a unui „războinic”, în adevăratul sens al cuvântului, însă atunci când îl vezi, cu statura sa impozantă, cu părul prins în coadă la spate, precum soldații ninja și cu barba rară și lungă ce-l face să semene oarecum cu talibanii afgani, dar și ținuta sa vestimentară, cu pantaloni de piele, giacă kaki, eșarfă tricoloră și rucsac militar, par că-ți așează în față un soldat universal în adevăratul sens al cuvântului.

L-am întâlnit pe jurnalistul Ilie Pintea, abia întors din Ucraina, ca să vorbim despre munca unui reporter de război. Am mers cu agenda plină de întrebări și cu gândul că, oricât de mult aș fi pregătit dialogul, realitatea descrisă de el va depăși orice așteptări aveam înainte de interviu. Ilie Pintea – corespondent de război la Radio România Actualități, este obișnuit cu liniile frontului, cu sunetul exploziilor în fundal și cu privirile celor care au pierdut totul. Dar, dincolo de pericol, ori de câte ori merge pe front, Ilie își asumă și o altă misiune: să înțeleagă războiul, să-l traducă și să-l transmită celor care îl privesc de la distanță. Asta înseamnă să vorbească despre adevăr și manipulare, despre povești spuse și nespuse, despre tăcerea care, uneori, cântărește mai mult decât orice cuvânt rostit.

Ilie Pintea, cu peste 20 de ani de experiență în jurnalism și 15 în calitate de corespondent de război, știe foarte bine ce înseamnă să fii în prima linie, la propriu, după perioadele petrecute în zone de conflict precum Afganistan și Ucraina. Pentru el, jurnalismul de război a fost mereu o nișă fascinantă și crede că orice reporter care își iubește cu adevărat meseria ajunge, mai devreme sau mai târziu, să se întrebe cum ar fi să fie acolo, în mijlocul evenimentelor care cel mai probabil schimbă lumea, să vadă cu ochii lui ce înseamnă un conflict, să audă vocile celor care trăiesc sub o amenințare constantă și, pentru asta, să-și dorească să fie el însuși în prima linie.

De la lăcătuș mecanic la jurnalist de teren: Drumul neașteptat al unui corespondent de război

Ilie nu a visat din copilărie să fie reporter și nici nu a avut vreoo revelație bruscă despre menirea sa. Intrarea sa în lumea presei a fost, mai degrabă, o întâmplare – una dintre acele alegeri de moment care schimbă destine. În anii ’90, Ilie era lăcătuș mecanic într-o uzină din Petroșani, unde se produceau utilaje miniere. O viață obișnuită, cu un traseu clar, până într-o zi, când a aflat că televiziunea locală, TV Parâng, căuta reporteri. Nu avea nici un fel de experiență în acest domeniu, poate doar aceea a „cosmunatorului de știri”,  dar curiozitatea l-a împins să încerce. Tot atunci, în Valea Jiului, începuse primul val de disponibilizări – oamenii primeau compensații financiare pentru a pleca din fabrici. „Adică ți se dădeau bani ca să te lași concediat, ceva la modul acesta” – spune Ilie. A profitat și el de ocazie și și-a încercat norocul la televiziune.

Nu era singurul cu această idee. Aproximativ 60 de candidați s-au înscris pentru doar două locuri de reporter TV. Din ei, patru au fost selectați pentru o perioadă de probă. Șase luni a muncit fără salariu, lucrând câte 14 ore pe zi. Învățau unii de la alții, fără profesori, fără ghidaj. „Dacă îți vine să crezi, pe atunci nu apăruse manualul de Jurnalism al lui Mihai Coman” – îmi spune Ilie. Când o altă televiziune s-a deschis în Petroșani, Ilie a acceptat să plece, atras de promisiunea unui salariu mai bun. În 1999, în timpul uneia dintre ultimele mineriade, a decis să meargă în teren pentru a relata evenimentele. Împreună cu un cameraman, s-a alăturat coloanei de mineri și a mers pe jos aproape 40 de kilometri prin Defileul Jiului și, mai apoi, prin Oltenia, documentând protestele. Pe atunci, nu existau telefoane mobile, iar transmisiile se făceau cu casete VHS trimise prin curieri improvizați, în redacție. Acea acoperire jurnalistică a evenimentelor a atras atenția corespondentului Radio România Actualități din județul Hunedoara, care, urmând să se pensioneze, i-a propus să preia poziția sa. Deși reticent după experiențele îndelungate de „probă”, de data aceasta lucrurile s-au mișcat rapid: după două săptămâni, Ilie a primit un contract oficial. Din aprilie 2000, a devenit corespondent Radio România Actualități. Un an mai târziu, a decis să își completeze experiența cu studii de specialitate la Facultatea de Jurnalism a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu.

Așa a început cariera sa în presă. De la lăcătuș mecanic la corespondent de teren. Drumul său nu a fost unul previzibil, dar fiecare pas l-a pregătit pentru meseria pe care o face și astăzi. Iar dacă a avut un avantaj real înainte să învețe jurnalism, acesta nu a fost unul tehnic, ci unul mai profund: pasiunea pentru citit și o curiozitate autentică și profundă – două calități fără de care niciun jurnalist nu poate rezista prea mult în breaslă.

De ce corespondent de război?

Pentru orice reporter care își iubește meseria, gândul de a deveni corespondent de război apare, mai devreme sau mai târziu, ca o provocare inevitabilă. Unii descoperă că sunt făcuți pentru asta, alții realizează rapid că nu e genul de teren pe care vor să rămână. Ilie a fost printre cei care au vrut să afle răspunsul direct, trăind experiența pe pielea lui. În 2007, a urmat un curs organizat de Ministerul Apărării Naționale, dedicat jurnaliștilor care doreau să acopere conflictele armate în care România participa, ca membru al NATO. O săptămână intensă, în care a învățat nu doar cum să raporteze din mijlocul luptelor, ci și cum să reacționeze în situații de criză, cum să-și adapteze conținutul editorial la realitățile din teren și, cel mai important, cum să supraviețuiască. Un astfel de curs era o condiție minimă pentru a pleca în Afganistan, unde războiul era o realitate. Pentru a ajunge în unele zone de conflict erau necesare chiar și antrenamente mai riguroase.

Întrebările pe care și le pune fiecare om obișnuit despre viața în zonele de război au devenit firul narativ al reportajelor sale: Cum își petrec soldații timpul liber? Cum dorm? Ce mănâncă? Pot să vorbească cu familiile? Sunt lucruri aparent banale, dar acolo, în mijlocul deșertului, definesc realitatea fiecărei zile.

Reportajele sale au fost primite excelent de public, iar asta i-a deschis uși pentru noi misiuni. De fiecare dată a încercat să meargă mai departe, să surprindă aspecte pe care alții nu le observaseră, convins fiind că războiul este o poveste despre oameni, nu doar despre gloanțe și strategii. Iar Ilie a știut mereu să caute exact acele detalii care transformă o știre rece într-un tablou viu, plin de emoție.

Ucraina

Pentru interviul acesta cu Ilie Pintea ne-am întâlnit chiar la el acasă, în Petrila (Valea Jiului), nu foarte departe de orașul în care locuiesc și eu. Deși îl cunosc pe Ilie de mult timp, îi urmăresc munca și îi ascult mereu transmisiunile radio, niciodată nu am avut ocazia să avem o discuție îndelungată despre experiențele lui recente, de pe frontul de război din Ucraina. De data asta, însă, aveam tot timpul pe care-l doream să stăm la taclale. Și eu aveam multe, multe întrebări: despre război, despre realitatea de pe front, despre felul în care un jurnalist reușește să-și păstreze echilibrul emoțional când e înconjurat de atât de multă suferință. Eram curios să aflu cum vede el acum jurnalismul de război, după toate misiunile pe care le-a avut atât în Afganistan cât și în Ucraina. Mă interesa cum filtrează adevărul, cum se ferește de propagandă, cum își gestionează frica. Și încă multe altele.

Ne-am așezat la masa din sufragerie, cu reportofonul între noi, și am început să vorbim. Pe măsură ce discuția avansa, mi-am dat seama că, dincolo de cifrele seci ale statisticii războiului, adevăratele povești din război sunt cele despre oameni.

A început să îmi povestească despre comunitatea de români, destul de numeroasă, din Ucraina care nu primea o prea mare importanță din partea presei din România, lucru care i se părea ciudat având în vedere câți jurnaliști români plecaseră în Ucraina înaintea lui. Și-a asumat să umple acest gol și a abordat subiecte despre cum e viața românilor din Ucraina ca și minoritate pe timp de război. Așa a aflat că românii din Cernăuți care au și cetățenie ucraineană s-au înrolat încă din prima zi de război și nu au mai ajuns acasă doar după un an și jumătate. Deși și-au făcut datoria față de țara de care aparțin, ca și etnici români sunt foarte legați și de țara noastră iar pentru ei faptul că Ilie le-a oferit un spațiu unde să-și spună povestea în limba lor maternă a însemnat enorm.

Adevărul, între verificare și manipulare

Tot pe front, în Ucraina, Ilie a înțeles pe deplin că în meseria sa, fiecare informație putea fi o punte către realitate sau o capcană întinsă de propagandă. „Am căutat, pe cât posibil, să respect regula celor trei surse și am verificat întotdeauna autoritatea interlocutorilor pe care i-am intervievat”, explică Ilie, care și-a dezvoltat chiar și o metodologie proprie de „supraviețuire” profesională. Asta pentru că era ferm convins că o știre eronată nu avea să fie doar o greșeală, ci putea avea consecințe reale extrem de grave – confuzie, panică, poate chiar moarte.

Într-un astfel de peisaj mediatic înșelător, sursele deschise și resursele online i-au devenit aliați indispensabili. Totodată, ajutorul unor analiști de securitate de încredere era vital. Aceștia nu doar că ofereau o perspectivă asupra mișcărilor strategice, ci și sfaturi despre cum să navigheze pe un teritoriu minat – la propriu și la figurat. „Am beneficiat și de suport din partea redacției – nu aș fi putut avea o imagine de ansamblu fără ajutorul colegilor mei care făceau sinteze pe care mi le trimiteau în teren”, precizează Ilie.

Într-o lume în care fiecare versiune a realității părea să servească unui interes, ca jurnalist Ilie Pintea trebuia să fie atât un fact-checker, cât și un povestitor.

Războiul cuvintelor: între propagandă și adevăr

Orice război modern se poartă pe două fronturi: cel al armelor și cel al informației. Ilie Pintea a aflat acest lucru în misiunile sale pe frontul din Orientul Mijlociu și, mai apoi, din Europa de Est. În Afganistan, a văzut cum propaganda avea o singură direcție clară – justificarea intervenției internaționale și a succeselor militare. În Ucraina, însă, lucrurile sunt mult mai complicate. „Mecanismul de propagandă – unii analiști îi spun promovare – e mult mai subtil”, îmi spune. Ucraina, ca țară victimă, beneficiază de un capital de simpatie internațional pe care îl folosește în strategiile de comunicare. Dovadă stă faptuo că relatările de la Kiev evidențiau mereu eroismul soldaților și furnizau constant bilanțuri ale pierderilor inamicului, însă fără posibilitatea unei verificări independente. De cealaltă parte, Rusia transforma fiecare informație într-un instrument de propagandă internă, inclusiv prin fabricarea unor fake news de proporții.

Pentru Ilie, această realitate a fost un test constant al obiectivității. Fiecare informație trebuia cântărită cu precizie, fiecare raportare trebuia să fie lipsită de prejudecăți. Într-un peisaj media unde adevărul și minciuna se împleteau ca două fire ale aceluiași narativ, singura armă a reporterului era doar discernământul său.

O lume dincolo de statistici

În mijlocul conflictului, printre explozii și propagandă, jurnalistul nu căuta doar știri – el căuta mai ales oameni. „Ca să-i ajute pe alții să înțeleagă, jurnalistul trebuie, mai întâi, să înțeleagă el însuși” – îmi spune Ilie.

Munca sa nu era doar despre linii ale frontului și rapoarte militare. Era despre viețile celor prinși în război, despre supraviețuitori și pierderi, despre suferință și speranță.

Spre exemplu, îmi spune cum într-o cameră întunecată, o mamă își ținea copilul în brațe, legănându-l încet, încercând să-l ferească de zgomotul artileriei. Altundeva, pe un drum prăfuit, un soldat rămas fără picior privea în gol, cu un zâmbet amar. Chipuri ale războiului… Acestea sunt imaginile pe care Ilie Pintea le păstrează în carnețelul său mental, convins fiind de faptul că „viața e despre oameni, nu despre numere”, iar fără poveștile celor afectați de război, relatările jurnalistice din astfel de locuri s-ar reduce la simple statistici ori communicate oficiale.

Ilie Pintea este convins că în cele din urmă acesta este rolul jurnalistului de război: să aducă în fața lumii adevărul ascuns printre ruine, să redea voci celor care altfel ar rămâne tăcute. Cu fiecare cuvânt scris, cu fiecare poveste spusă, el devine puntea dintre ororile frontului și ochii celor care, din siguranța propriilor case, în România, încearcă să înțeleagă ce înseamnă cu adevărat războiul.

Poate tocmai pentru că vede astfel lucrurile, altfel decât ceilalți colegi jurnaliști, face ca Ilie Pintea să fie nu doar un simplu jurnalist de front, ci mai degrabă un reporter de pace în vremuri de război. Să fie în cele din urmă el însuși un chip al războiului de dincolo de marginea de nord a României.

Fotografii din arhiva personală a jurnalistului Ilie Pintea

NOTĂ: Cu Ilie Pintea, imaginile sale cu „Chipuri ale Războiului din Ucraina” și uimitoarele sale povești de pe frontul din Răsărit, vă puteți întâlni joi, 27 martie 2025, de la ora 17,30 la Aztek Caffe, acolo unde acesta va prezenta o emoționantă colecție de imagini de la războiul din Ucraina.