Frica țipătu-și asmute peste asfințitul tern,
Semne lungi de întrebare prin văzduhuri se răsfiră,
Mesageri cu glugă neagră aduc zvonuri din infern,
Frunțile înspăimântate se apleacă și se miră.
Prin ruine de lumină ochii picură-ntrebări…
Însă cine să răspundă? Rațiunea pare dusă
Pe-un tărâm fără de sensuri, plin de ură și trădări…
Ochii-și picură mirarea peste liniștea apusă.
Răsăritul și-asfințitul judecata și-au pierdut,
Teama stăpânește mintea, orizontul se destramă,
Apele-și închid adâncul, în cetăți cu strigăt mut
Întunericul domnește, timpul se așază-n ramă.
Și în fiece secundă veștile prin mesageri
Țipă-ntruna în timpanul anotimpului uimit
Cum că nu există mâine, ci există numai ieri…
Frica țipătu-și asmute peste timpul istovit.
De uimire, de timoare se cutremură zidirea,
Ochii mari încep să ningă nebuloasă peste nouri
De-ntrebări, care așteaptă clipa-n care omenirea
Va putea găsi răspunsuri într-un timp cu „x” zerouri.