Orice tânăr născut și crescut în Valea Jiului are sau a avut, cu siguranță, măcar un membru al familiei care a lucrat în minerit. Bunicii mei au fost, amândoi, mineri. Pe unul dintre ei l-am cunoscut și mi-am petrecut copilăria ascultându-i poveștile despre mină, despre cărbune și despre ortaci. Dar de fiecare dată aceste povești veneau însoțite de o povață pentru mine: „să te ferești de mină cât poți și să nu ajungi să fii nevoit să lucrezi în pântecul pământului”.
Provenind dintr-o familie în care nu doar bunicii, ci chiar mai mulți membri au lucrat în minerit era inevitabil ca o anumită reticență, când vine vorba de această meserie să îmi fie insuflată. Sigur că, la început, nu înțelegeam aceasta reținere, dar mai apoi am întâlnit, la școală și în comunitate, colegi și prieteni rămași fără tată încă din fragedă copilărie, după ce aceștia și-au pierdut viața în vreuna din multele tragedii care au marcat activitatea minieră din Valea Jiului. De aceea, urmând poate un alt model familial, am ales drumul jurnalismului. Însă acesta nu mi-a hrănit îndeajuns, doar din cărți, filme sau fotografii, curiozitatea pe care o aveam față de viața de miner și atracția de a vedea cu ochii mei cum e în mină.
Până la urmă, cred că această curiozitate o are orice jurnalist, dar mai ales unul care a avut mineri în propria sa familie. Așa am ajuns, într-o zi de primăvară frumoasă de aprilie, la Mina Vulcan. Aici, după un scurt, dar esențial instructaj și după ce am schimbat hainele de oraș cu salopeta de miner, adidașii cu cizme de cauciuc și șapca cu casca de protecție, am intrat în subteran, cu „colivia”, undeva în jurul orei 8:30, pe acolo pe unde intră toți minerii de mai bine de un secol în această mină: prin puțul Chorin. Sincer, mă așteptam ca experiența să fie una terifiantă, după câte grozăvii auzisem spunându-se despre acest ”mijloc de transport” către șutul minerilor. Așa-numita „colivie”, care coboară în mină, nu este însă atât de îngrozitoare pe cum de spune. Aceasta coboară cu o viteză cuprinsă între 2 și 4 metri pe secundă, făcându-te să te simți ca într-un lift, singurul dezavantaj fiind poate spațiul strâmt, destul de mic mai ales pentru bărbații mai împliniți ca statură, așa cum știam că sunt, în general, minerii.
Ajuns în subteran, la cota 300, am ”atacat” la pas iute drumul spre abataj, prin galeria principală, un fel de tunel de tren sau de metrou, ”îmbrăcat” în bolțari de beton și asigurat cu grinzi metalice. După câteva sute de metri prin galerie, ne-am trezit în fața unui plan înclinat, pe care, urmându-l, mai cobori cu încă 50 de metri în adâncul pământului. Drumul până la abataj este unul ușor, care poate să dureze însă între 20 și 30 de minute, acest interval fiind dat de particularitățile galeriei, dar mai ales de condiția fizică a minerului.
Pe pantă, am întâlnit și primii mineri, un grup de trei persoane care lucrau la angrenajul benzii pe care este scos cărbunele din mină. Deși nu am apucat să am o conversație foarte îndelungată cu aceștia, am învățat măcar cele două cuvinte care compun salutul pe care îl auzi peste tot prin galerie: „Noroc bun !”.
Drumul pe planul înclinat nu mai este însă unul de promenadă. Pe el trebuie să fii extrem de atent, pentru că e alunecos și cu multe obstacole și trece la doar un pas de banda care scoate cărbunele din mină, orice neatenție putând genera accidente.
Urmând prin beznă, drumul croit prin piatră și praf de cărbune, la un moment dat am zărit câteva lumini albe, palide, ca niște licurici. Odată ce am ajuns mai aproape de acestea, am constat că erau alți mineri. După coborârea pe planul înclinat, lucrurile au devenit puțin mai complicate. Galeria pe care trebuia să o urmăm pentru a ajunge în zona de exploatare efectivă a stratului de cărbune, numită în limbaj de specialitate „abataj”, avea un plafon destul de jos, încărcat cu diverse grinzi și țevi metalice, care te făcea să te simți sub presiune și unde era extrem de cald. Am simțit imediat nevoia de a scăpa de hainele groase cu care mă echipasem de teama frigului de peșteră pe care mi-l imaginasem că-l voi găsi în mină și mi-am continuat restul drumul purtând doar un tricou sub salopetă. A fost o adevărată provocare să parcurg drumul spre abataj, iar asta în primul rând din cauza înălțimii mele și, în al doilea rând, din dorința de a-mi îndeplini misiunea cu care am pornit de acasă de a nu rata nici un cadru foto-video demn de a constitui parte reportajul pe care intenționam să-l realizez în mină.
Abatajul era cu totul diferit față de ceea ce am văzut în restul minei. Plasa de sârmă, dar și multitudinea de stâlpi hidraulici SVJ, țineau muntele de deasupra noastră, să nu se prăbușească. În abataj am fost întâmpinat de un grup de circa 10-15 mineri, câți erau prezenți în schimbul I, numit și „șut”. Intraseră în șut de la ora 6:00, dar pentru asta ajunseseră la mină încă de la ora 4:00 dimineața. Deși aflați la mai bine de 350 de metri sub pământ, nu păreau foarte afectați de acest lucru, ba chiar păreau relaxați. Dincolo de hainele murdare și fețele negre de colbul prafului de cărbune, zâmbetul lor larg și ochii pătrunzători, dar și atitudinea lor prietenoasă, trădau faptul că între ei există o conexiune care-i făcea să fie foarte apropiați și în care m-au cuprins imediat și pe mine.
S-au bucurat să vadă un om cu aparatul foto în mină. E ceva ce se întâmplă foarte rar, iar pentru acest ”privilegiu” ai nevoie de o întreagă serie de expertize ale specialiștilor de la INSEMEX, de aprobări de la conducerea minei și de un însoțitor permanent al serviciului mecanico-energetic. Asta pentru că, în atmosfera grizutoasă din mină, un ”click” al aparatului foto poate avea efecte dezastruoase. Am început să povestim, eu despre aparatul foto, ei despre uneltele lor; apoi, le-am făcut fotografii (pentru ziar, pentru arhiva mea foto, dar și pentru ei, ca să le arate acasă, familiei), iar ei, la schimb, mi-au făcut o demonstrație a tot ceea ce presupune munca unui miner în abataj și scoaterea ”aurului negru” la lumina zilei.
Mai apoi, ortacii m-au inclus în cercul lor de prieteni și am început să împărtășim o parte din secretele activității noastre. Eu le-am vorbit despre ce înseamnă să fii jurnalist, iar ei mi-au vorbit despre provocările meseriei de miner. Pe lângă efortul fizic și pericolul permanent care-i pândește în subteran minerii respiră mai mult de 6 ore pe zi un aer amestecat cu un praf negru, fin și înecăcios, care pătrunde prin toți porii. Aerul acesta nu-l combate decât sistemul de aeraj, care este bine pus la punct, dar care, în anumite circumstanțe, prezintă și el o serie de pericole. Am aflat de la specialiști că dacă este prea mult aer în mină, cărbunele se poate autoaprinde ușor generând focuri de mină, iar dacă este prea puțin, evident poate conduce la sufocarea minerilor.
Cunoscuți cândva ca fiind românii cu cel mai mare salariu din țară, minerii de astăzi intră zi de zi în adâncul pământului, unde muncesc în condiții deseori infernale, pentru un salariu care în puține cazuri mai depășește 3000 de lei. Doar cei care nu au coborât niciodată într-o mină pot spune că salariul minerilor este însă unul bun. Este la fel de adevărat că mineritul este una dintre singurele meserii în care pensia este cu mult mai mare decât salariul. Dar cu ce folos? Deși minerii se pensionează la vârsta de 45 de ani, statisticile evidențiază faptul că în cele mai multe cazuri, aceștia nu apucă să se bucure de pensie pentru o perioadă îndelungată, pentru că afecțiunile pulmonare dar și hernia de disc, acumulate în cei circa 20 de ani pe care-i poate duce un miner într-un astfel de loc de muncă, au un efectiv distructiv asupra sănătății lor.
Nici nu mi-am dat seama cât de repede a trecut timpul acolo, în abataj, cu minerii de la Vulcan. Puțin după miezul zilei, am pornit împreună înapoi, prin galerie și, de la capătul acesteia, cu colivia, înapoi la suprafață, bucuroși cu toții de ”norocul bun” al întâlnirii noastre. Dar și convinși fiind că, deși avem profesii diferite, am putut deveni rapid prieteni și ortaci. Potrivit tradiției minerești, ar fi trebuit să mergem împreună la ”un șpriț”, unde să vorbim despre viața de miner de la suprafață și poate să înțelegem de ce în imnul lor de suflet – ”Imnul Minerilor” – aceștia spun că ”plini de praf, cu pași trudiți, / ieșind din mină, obosiți. / ne doare că-n lumina sa, / Pământul ține-o lume rea.”
Mi-a fost de-ajuns o zi în mină, alături de bravii ortaci ai Vulcanului, orașul meu natal, pentru a înțelege acum că „în mină-i Dumnezeu cu noi” de peste 180 de ani, însă afară, fumul Văii Jiului a lăsat o amprentă întunecată în sufletele minerilor și al localnicilor, chiar și astăzi și am înțeles de ce bunicii mei nu-și doreau să am de-a face cu mina. Dar am mai înțeles, totodată, că pentru munca lor, pentru curajul lor, pentru demnitatea lor, minerii sunt demni de respect, fără doar și poate. Atâția câți mai sunt, astăzi, când la mină mai lucrează poate ultima generație de mineri.
NOTĂ: Fotografiile din prezentul reportaj sunt originale și exclusive și nu pot fi preluate fără acordul expres al autorului. Pentru detalii, vă puteți adresa redacției ziarului Exclusiv.