Ca tot românul, ştiam şi eu că Marele Brâncuşi a donat României, operele Atelierului său de la Paris! Dar comuniştii lui Dej şi Academia Română au refuzat donaţia! De aceea, la un simpozion „Constantin Brâncuşi”, organizat în 1918 la Petroşani, am fost surprins să-l aud pe omul de cultură Valeriu Butulescu (moderatorul simpozionului) negând vehement acest lucru. Am tăcut, convins că e vorba de o simplă erezie. Apoi, la o discuţie amicală, am reluat subiectul. Valeriu Butulescu este extrem de documentat. A scris mult despre marele sculptor, inclusiv drama „Infinitul Brâncuşi”, jucată la Bucureşti, Petroşani şi Târgu Jiu, dar şi la Lisabona, Salonic şi Beijing.
I-am luat un interviu pe tema falsei donaţii, publicat în revista de cultură a Gorjului (Caietele Columna), dar și în ziarul Exclusiv. Interviul nostru a avut un ecou nesperat, fiind salutat de importanţi oameni de cultură din ţară.
Valeriu Butulescu şi-a aşezat ideile și într-un superb eseu, de curând publicat de excelenta revistă de cultură „Curtea de la Argeş”, coordonată de academicianul Gheorghe Păun. Mai mult, expunerea lui Valeriu Butulescu a determinat reacţia de susţinere a Academiei Române, care a dat un comunicat clar, spulberând mitul securist al „donaţiei”. Scris cu verva şi umorul specific, eseul dramaturgului din Petroşani este un deliciu spiritual. Fapt pentru care îl reproducem în întregime, cu acordul autorului, evident, și aici.
REFUZUL „DONAŢIEI” LUI BRÂNCUŞI, O URIAŞĂ MISTIFICARE
Un eseu de VALERIU BUTULESCU
M-am născut la Preajba, sat periferic al Târgu-Jiului. Când păşteam vacile pe izlaz la Roşianca, vedeam bine Coloana Infinitului. Ziua de vară fiind lungă, aveam vreme să o contemplu, cu mintea mea de copil. O construcţie ciudată, dreaptă şi înaltă, în contrast cu casele mici şi prăfuite din preajmă. În jurul ei păşteau caii costelivi ai ţiganilor din Obreja, iar băieţii jucau fotbal.
Primele explicaţii despre monument le-am primit de la mama. Mi-a povestit că în vara lui 1937, cu puţin înainte de nunta ei, a lucrat şi ea pe şantierul Coloanei. Mama şi alte fete sărace din Preajba scoteau lespezi de piatră din apa Jiului. Pentru fiecare căruţă încărcată şi descărcată mama primea cinci lei. Pietrarii puneau lespezile în dungă, pavând cu ele un cerc, în centrul căruia, încastrat în beton, se vedea tronsonul de bază al stâlpului portant. Sub ochii miraţi ai mamei, pe stâlp s-au tras primele mărgele romboedrice, mari şi grele, turnate în fontă, aduse de la Petroşani în care trase de boi. Aşa s-a născut Coloana…
Mama mi-a făcut şi prima descriere a lui Brâncuşi, aşa cum l-a văzut ea, lângă schele. Un bărbat scund, dar bine legat, cu barbă prică. Gesticula energic, avea tot timpul cu el un aparat de fotografiat. Deşi mărunţel, lumea se temea de el. Muncitorii îl ascultau fără să cârtească. Se ţineau după el nişte domni cu ochelari. Brâncuşi le vorbea, iar ei notau totul în carneţele.
Mama credea că Brâncuşi era inginer! Oamenii simpli de pe şantier spuneau că venise din Franţa, chemat de Tătărăscu, să ridice acel stâlp de fier, despre rostul căruia lumea nu ştia mare lucru. Era un om foarte priceput. Tot el mai făcuse, din piatră, o poartă şi o masă rotundă, cu scaune, aranjate frumos în grădina publică.
Mai târziu, când eram elev la liceu, a început să se scrie mult despre Brâncuşi. Coloana a fost metalizată, parcul din jur şi-a schimbat miraculos aspectul. Am cumpărat primele cărţi despre sculptor, înţelegând treptat dimensiunea operei sale. Şi eram tare mândru că marele artist, atât de apreciat de străini, se născuse în Gorj, la Hobiţa, nu departe de satul meu.
Brâncuşi a devenit, brusc, foarte popular în România. În atelierele mecanice, frezorii făceau coloane miniaturale din inox, stâlpii de la pridvoarele caselor ţărăneşti se sculptau cu motive romboedrice. Dincolo de cele scrise, pe seama artistului au fost puse în circulaţie şi multe legende. Unele, de-a dreptul credibile. Aşadar…
A fost odată ca niciodată. Se spune că, la începutul anilor cincizeci, când războiul rece era gata să dea în clocot, iar stalinismul se pârguise bine în România, marele artist Constantin Brâncuşi (stabilit în Franţa) ar fi încercat să doneze Muzeului de Artă al Republicii Populare Române o nepreţuită comoară: 230 de sculpturi, 41 de desene şi 1600 de fotografii. Se mai spune că, din nefericire pentru noi, puterea comunistă a vremii nu a acceptat generoasa donaţie, deoarece Secţiunea de Ştiinţa Limbii, Literatură şi Arte a Academiei Române, prin voinţa savanţilor George Călinescu, Alexandru Graur, Iorgu Iordan şi a poetului proletcultist A. Toma, ar fi fost împotrivă, socotind operele lui Brâncuşi lipsite de valoare artistică! Dar basmul merge mai departe. Aflând aceste lucruri teribile, Brâncuşi a renunţat la cetăţenia română, murind la scurt timp, de supărare. Poveste, pe cât e de patetică, pe atât de falsă şi de ilogică. Ea a circulat, pe cale orală, în perioada ceauşistă. După Revoluţie, când orice nerozie primea „bun de tipar”, anecdota s-a publicat de sute de ori, în forme tot mai convingătoare, pigmentate cu amănunte noi, fără o minimă bază istorică.
Multă vreme, asemenea altor români, am crezut şi eu în această poveste, fabricată de securitate şi lansată pe piaţă pe cale orală, cea mai sigură şi eficientă, de la Homer încoace. Mesajul era de o simplitate dezarmantă, care îi asigura priza necesară. Idioţi incurabili, oamenii lui Dej şi-au bătut joc de cel mai mare sculptor român! Când acesta a donat ţării sale toate operele din atelierul său parizian, unii academicieni s-au opus, iar Dej a spus că nu-i trebuie! Că sculpturile nu-l ajută cu nimic la construirea socialismului! Povestea merge chiar mai departe. Proştii lui Dej au vrut chiar să dărâme Coloana de la Târgu Jiu. Au tras e ea cu tractorul! Dar n-au reuşit! Că, vorba poetului, Coloana nu putea ieşi din pământ decât cu Gorj cu tot! Aşa că au renunţat…
E imposibil să nu te întrebi: La ce-i trebuia securităţii acest basm primitiv, dar credibil? Răspunsul e simplu: avea sarcina să-l pună pe Ceauşescu în lumina reflectoarelor. După staliniştii bătuţi în cap ai anilor ’50, iată că vine comunistul luminat, iubitor de ţară, care face iar judeţe din raioane, readuce în librării cărţile lui Goga, Iorga şi Blaga. Iar Coloana Infinitului, profanată de tractorul lui Dej, e restaurată pe bani grei, de Farul de la Scorniceşti.
Problematica brâncuşiană a continuat să mă fascineze. Am scris şi publicat multe articole despre Brâncuşi. Mai târziu, ca deputat de Hunedoara, am făcut şi demersuri politice. Visam, ca şi acum, readucerea osemintelor artistului la Bellu, cu funeralii naţionale, aşa cum tocmai se făcuse cu Titulescu. Dar, când pregăteam un proiect legislativ în acest sens, minerii din bazinul meu electoral au ocupat Parlamentul şi nimeni nu a mai avut vreme de Constantin Brâncuşi…
În 2007, la semicentenarul morţii artistului, am scris drama Infinitul Brâncuşi, premiată de Uniunea Scriitorilor, tradusă în multe limbi şi jucată la Bucureşti şi Petroşani, dar şi la Lisabona, Salonic şi Beijing. M-am documentat atent, pentru că o piesă despre un asemenea creator fabulos este un act temerar. Fireşte, am introdus şi episodul celebru, cu „donaţia” refuzată de unii academicieni români, la ordinul lui Dej! Dar atunci am avut primul şoc. Am căutat febril referinţe şi documente despre donaţie. Stupoare! N-am găsit nimic. Nu există nicăieri consemnată o minimă dovadă a acestei aşa-zise intenţii, o menţiune, o ciornă, o însemnare, o cerere, o scrisoare, un demers, privat sau oficial! Sau măcar o mărturie a unuia din numeroşii săi prieteni! Nimic!
Încurcat, am dat telefoane pe la brâncuşiologi. Nimeni nu avea vreo dovadă! Cea mai convingătoare a fost doamna Sorana, fiica lui Ştefan Georgescu Gorjan, prietenului lui Brâncuşi, autorul proiectului tehnic al Coloanei. Răspunsul doamnei a fost scurt: „Nu veţi găsi vreo dovadă, nici în România, nici în Franţa!”
Ţinând cont de anvergura gigantică a „donaţiei”, discreţia aceasta m-a pus pe gânduri. Brâncuşi era un tip meticulos. Păstra cu grijă orice mărturie scrisă. Postum, în hârtiile sale s-au găsit abonamente expirate, invitaţii la nunţi şi recepţii, reţete medicale, chitanţe. De ce n-a lăsat el măcar un bileţel despre marea donaţie?!
Atunci am început să mă trezesc la realitate! Şi să simt lucrătura securistă. Vorbim despre amurgul vieţii artistului. Operele lui Brâncuşi, expertizate de importanţi critici de artă, împodobeau colecţiile unor mari muzee. Cine era orbul care să refuze o asemenea comoară?
Apoi, realizarea donaţiei presupunea o mulţime de formalităţi! Lumea avea şi atunci legi severe ale patrimoniului. Nu scoteai din Franţa aşa uşor sute de opere de artă să le înstrăinezi definitiv, mai ales la Răsărit, în blocul sovietic! Chiar şi zvonul intenţiei lui Brâncuşi ar fi dinamitat presa liberă a Occidentului. Un asemenea transfer de patrimoniu artistic ar fi stârnit ample discuţii. Circulaţia internaţională a operelor de artă era atent reglementată. Brâncuşi avusese necazuri la frontiera americană, dar şi la cea română, cu trecerea câtorva lucrări. Însă aici e vorba de înstrăinarea unui întreg muzeu. Transferarea unui tezaur artistic din Franţa la Bucureşti presupunea numeroase demersuri oficiale, scrisori de intenţie, discuţii. Ori de aşa ceva nu există nici urmă.
Am început să-mi pun întrebări ajutătoare. De ce ar fi dorit maestrul Costache să-şi aducă opera la Bucureşti?! Că el, dincolo de geniul său indiscutabil, a fost totdeauna un om pragmatic! Şi-a vândut pământul de la Hobiţa ca să poată studia în Franţa! Ştia că Parisul este Mecca mondială a artelor. Doar acolo opera sa, de un modernism copleşitor, avea vizibilitate şi relevanţă. Acolo s-a bucurat din plin de aprecierea publicului şi a criticilor de artă. Bucureştiul, deşi îi era drag, nu-i putea oferi aşa ceva. E de-a dreptul absurd să credem că după ce şi-a părăsit patria pentru a crea şi a-şi pune arta în lumina reflectoarelor mondiale, Brâncuşi s-ar fi hotărât să-şi ascundă creaţia în România! Şi încă în România stalinistă.
Ce să caute opera brâncuşiană la Bucureşti? Sculptorul era la curent cu realismul socialist din arta blocului sovietic, în totală disonanţă cu „formalismul morbid” al artei Occidentului. De ce şi-ar fi adus Brâncuşi lucrările în acel infern roşu? Sculptorul ştia că locul operei sale este într-un mare şi frecventat centru cultural din lumea artei libere. Şi acel loc era Parisul.
Cu excepţia lui Eminescu, nici un creator român nu a avut parte de o reconstituire biografică mai exactă şi mai voluminoasă decât Brâncuşi. De ce tac toţi exegeţii, biografii şi brâncuşiologii pe care i-am studiat? De ce nu scrie nimeni un cuvânt despre colosala donaţie! Oare de ce?
Cum a putut Securitatea să fabrice o mistificare atât de credibilă? Există o singură explicaţie. Denaturarea grosolană a sensului procesului-verbal încheiat după şedinţa Secţiunii de Ştiinţă a Limbii, Literatură şi Arte (ŞLLA) a Academiei Române, din 7 martie 1951. Document care circulă masiv pe net. Sunt consemnate acolo câteva fraze referitoare la sculpturile lui Brâncuşi. Dar nu în contextul vreunei donaţii! Pe ordinea de zi a şedinţei, printre altele, figura un raport al lui Ion Jalea despre Dimitrie Paciurea, sculptor valoros, de la decesul căruia se împlineau curând 20 de ani. Paciurea sculptase mult în manieră clasică. Dar la un moment dat, lucrările lui au căpătat o linie modernă, fiind puternic influenţat de viziunea brâncuşiană. Fapt pentru care numele lui Brâncuşi apare de mai multe ori în referat.
Eu cred că aici este cheia mistificării securiste. Să recapitulăm: Brâncuşi este menţionat de mai multe ori în două şedinţe consecutive ale Secţiunii Academiei: 28 februarie şi 7 martie 1951. Discuţiile sunt stârnite de comunicarea semnată de academicianul Ion Jalea, în care se vorbeşte despre Paciurea. Brâncuşi şi Paciurea se cunoşteau din adolescenţa lor artistică. În 1909, Spiru Haret le împărţise frăţeşte premiul doi la „Expoziţia specială de pictură, sculptură şi arhitectură” de la Bucureşti. În 1913 Brâncuşi şi Paciurea, alături de Grigorescu, Luchian, Steriadi şi Mirea îşi prezentau lucrările la München, în cadrul Expoziţiei internaţionale de la Glasspalast. Discuţiile academice din 1951 aveau ca subiect paralelismul dintre cei doi artişti. Dacă ne uităm la Rugăciunea lui Brâncuşi şi la lucrarea cu acelaşi nume a lui Paciurea, ne dăm seama cât de mult e influenţat al doilea de primul. Acesta a fost subiectul discuţiei academicienilor! Nici vorbă de vreo donaţie! Dacă ar fi existat intenţia de a dona un întreg muzeu (230 de sculpturi, 41 de desene şi 1600 de fotografii), un subiect de asemenea anvergură figura distinct, pe ordinea de zi!
Să reluăm lucrurile, logic şi cronologic. Intenţia nemaiîntâlnită de a dona României un întreg muzeu ar fi trebuit să fie cap de afiş la şedinţa Secţiunii ŞLLA a Academiei! Dacă se cerea avizul Secţiunii, trebuia să existe un suport oficial clar, menţionat în Procesul verbal, nu raportul lui Jalea despre Paciurea! Nu era vorba de un artist oarecare, ci de Brâncuşi! Recunoscut unanim în Occident şi cu o presă excelentă în România! Acceptarea sau refuzul ar fi comportat lungi dezbateri, luări de poziţie, pro şi contra! Acolo erau academicieni! Oameni de mare cultură, nu Dej şi Ilie Pintilie! Exista, desigur, o linie politică, impusă tot mai vizibil în artă. Dar Brâncuşi, spre deosebire de alţi artişti plecaţi (Eliade, Cioran, suspectaţi de simpatii legionare), era bine văzut în România. Arta sa era pură, neviciată de vreo politică. Nu fugise din ţară! Plecase în Franţa legal, cu bursă, înainte de primul război. Făcuse acolo tot timpul o bună reclamă spiritului românesc. Nu intrase în structuri „ostile puterii populare”! Nu aveau ce să-i reproşeze!
Şi mai e un aspect esenţial. Brâncuşi era şi un excelent negustor! Muncea prea mult la operele sale pentru a le da unora degeaba. Se târguia cu cumpărătorii. Nu-i plăcea să se vândă ieftin, darmite să doneze. Cu domnişoara Peggy Guggenheim întreţinea relaţii dintre cele mai intime. Dar când Peggy îi cumpăra sculpturi pentru muzeul ei din Philadelphia, maestrul Costache era inflexibil. Ţinea de preţ cu dinţii!
Desigur, în ţară erau puţine opere ale artistului, mai toate din adolescenţa sa creatoare. Linia sa modernă apare în Rugăciunea şi devine pregnantă în Cuminţenia Pământului, ambele găzduite de pe atunci de Muzeul de Artă din Bucureşti. Acest muzeu îşi propusese obţinerea (prin cumpărare) a unor lucrări recente ale lui Brâncuşi, imediat după inaugurarea Complexului de la Târgu Jiu. Din păcate, n-a mai fost timp. A venit războiul! Iar după război, au venit ruşii. Cu toate acestea, dorinţa de obţine lucrări brâncuşiene noi a apărut şi după război.
De ce trebuia să facă Brâncuşi o asemenea megadonaţie? Artistul îşi făcuse datoria faţă de ţară. Donase Ansamblul Monumental de la Târgu Jiu! Brâncuşi nu a cerut bani pentru ideile şi schiţele sale. Artistul s-a simţit pe deplin răsplătit de magnitudinea operei.
Sunt şi alte argumente care dinamitează teoria conspiraţionistă şi infantilă a „refuzului”. În 1947, România semnează Tratatul de Pace de la Paris. Şeful delegaţiei noastre este Lucreţiu Pătrăşcanu, un politician cult, de şcoală veche, profesor universitar cu studii şi doctorat în Occident. Acesta îl vizitează pe Brâncuşi în atelierul său şi îi spune că România vrea să cumpere câteva din lucrările sale (Pătrăşcanu alesese chiar o Măiastră) pentru Muzeul de Artă din Bucureşti. Brâncuşi acceptă ideea, urmând ca Pătrăşcanu să demareze procedurile necesare la întoarcerea în ţară. Acest aspect este consemnat de biografii lui Brâncuşi, inclusiv de Barbu Brezianu. De remarcat că este unicul demers oficial de a trece definitiv sculpturi de Brâncuşi din Franţa în România. Muzeul de la Bucureşti urma să CUMPERE câteva lucrări, inclusiv o Măiastră! Nici vorbă de vreo donaţie!
Şi aici lucrurile se leagă politic, explică multe incertitudini şi ar trebui să pună în sfârşit capăt acestor fabulaţii puerile. Întors la Bucureşti, Lucreţiu Pătrăşcanu iniţiază procedurile de achiziţie, care necesitau numeroase formalităţi, inclusiv un aviz din partea Academiei Române. Hârtiile şi-au urmat cursul lor anevoios, ca de obicei, în România. Între timp, Lucreţiu Pătrăşcanu este arestat şi anchetat pentru crimă împotriva păcii, înaltă trădare, titoism şi spionaj în favoarea Marii Britanii! Pedeapsa cu moartea se amână, dar este inevitabilă. Probabil, aici trebuie căutată cheia reticenţei academicienilor din Secţiunea ŞLLA! În vreme ce Pătrăşcanu îşi aştepta călăii în închisoare, ei trebuiau trebuiau să ia atitudine faţă de un referat iniţiat de Pătrăşcanu!
Vremurile nu erau uşoare nici pentru academicieni. Aveau şi ei un minim simţ politic. Şi un oarecare instinct de conservare. Nu puteau aviza solicitarea unui politician arestat şi anchetat pentru spionaj şi înaltă trădare! Chiar dacă era vorba de opere de artă! Dar nici nu puteau pronunţa un refuz motivat politic. Academicienii au preferat să însăileze o argumentaţie de ordin estetic. În acest context trebuie înţeleasă celebra frază a academicianului Alexandru Graur, care spune. „Asemenea opere nu au ce căuta într-un muzeu din Republica Populară Română”. Graur se referea la demersul iniţiat de Pătrăşcanu, nu la megadonaţia despre care nimeni nu spune nimic. Brâncuşi era agreat în patria sa, chiar aşa comunistă cum era ea atunci. Ajuns la deplina maturitate artistică, sculptorul s-a bucurat de respectul criticii de specialitate şi de o presă de-a dreptul elogioasă în România.
De ce ar fi refuzat academicienii donaţia? Sigur, mulţi creatori occidentali, mai ales scriitori de o anumită orientare, au fost interzişi în Est. Dar nu Brâncuşi! Artistul s-a ţinut tot timpul departe de politică. Şi-a văzut mereu de sculptura sa.
Brâncuşi era apreciat şi în Uniunea Sovietică! În 1928, în plin stalinism, la invitaţia comisarului poporului pentru educaţie A.V. Lunacearski, Brâncuşi a trimis la Moscova patru sculpturi şi două desene, în cadrul Expoziţiei de artă modernă franceză. Comisarul poporului îl numeşte pe sculptor „un maestru minunat” în prefaţa catalogului. Aprecierile laudative la adresa lui Brâncuşi se regăsesc şi în revista sovietică Projektor.
Interpretând aiurea un proces-verbal de şedinţă a Secţiunii ŞLLA , securitatea nu s-a sfiit să arunce răspunderea „refuzului” donaţiei în cârca Academiei Române! Înclin să cred că şi acest aspect a fost premeditat. Basmul justifica nevoia de înnoire a Academiei, în fruntea căreia partidul o va aduce pe soţia dictatorului, Elena, celebra savantă cu şapte clase primare. E adevărat, Brâncuşi este menţionat de mai multe ori în procesele-verbale ale celor două şedinţe consecutive ale Academiei. Le-am citit şi răscitit! Nu se vorbeşte nimic despre vreo donaţie! Se discută comunicarea lui Ion Jalea, despre Paciurea, cu numeroase trimiteri la Brâncuşi. Atât!
De precizat că doar patru academicieni s-au exprimat nefavorabil faţă de Brâncuşi, privit prin prisma artei proletcultiste, în plină ascensiune. Aceştia sunt A. Toma (toboşarul timpurilor noi), filologii Al. Graur, Iorgu Iordan şi, spre ruşinea sa, savantul George Călinescu. În apărarea marelui sculptor au sărit Camil Petrescu, Geo Bogza, Victor Eftimiu, K.H. Zambaccian. Cuvintele finale ale lui Ion Jalea, în şedinţa din 7 martie sunt lămuritoare: „Este cel puţin nepotrivit ca Brâncuşi să fie atacat în Academie, în chiar forul cel mai înalt al unei ţări!”
„Dovada” supremă a conspiraţiei securiste s-a vrut a fi afirmaţia academicianului Alexandru Graur, care spune explicit: „asemenea opere nu pot fi acceptate în Muzeul RPR…” Aici intoxicarea e la fel de primitivă. Brâncuşi nu era un artist interzis în Republica Populară Română. Graur ştia sigur că în Galeria Naţională deschisă în decembrie 1950 (câteva săptămâni înainte de şedinţa Academiei!) în Muzeul de Artă al R.P.R. figurau, la loc de cinste, două lucrări ale lui Brâncuşi: Portretul pictorului Dărăscu şi Somnul. Ele fuseseră preluate din colecţia particulară a bucureşteanului Anastase Simu, confiscată de puterea populară.
Cred că Alexandru Graur s-a referit la lucrările ce urmau să fie cumpărate, la iniţiativa „spionului şi trădătorului” Lucreţiu Pătrăşcanu. Şi aici găsim explicaţia reticenţei celor patru academicieni. La ora când se purtau discuţiile în Secţiunea ŞLLA a Academiei, promotorul achiziţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, era în închisoare şi urma să fie executat, pentru spionaj şi înaltă trădare. Academicienii nu puteau susţine demersul acestuia, iar Măiastra a rămas la Paris! Brâncuşi a fost mâhnit, cu siguranţă, nu atât de necumpărarea lucrărilor, ci de cuvintele nepotrivite ale unor academicieni. Deşi acestea nu au fost făcute publice decât mult duipă moartea sa!).
Brâncuşi nu era aşa supărăcios. Trecuse prin multe. Avea orgoliul bine tăbăcit. Ştia că modernismul operei sale poate stârni controverse, Fusese atacat şi de vama americană, care i-a înregistrat operele drept „obiecte spitaliceşti”. Suportase şi afrontul unor francezi mari ai vremurilor, precum André Breton şi Jacques Prévert! Era rezistent.
Dar zvonistica securistă nu se opreşte aici! S-a spus că din cauza acestui „refuz”, Brâncuşi a renunţat la cetăţenia română, în favoarea celei franceze! În realitate, lucrurile au stat altfel. Paşaportul său românesc, cu numărul 262361, emis în 11 iunie 1940, „în numele Majestăţii Sale Mihai I” expiră în 1950. Ambasada Republicii Populare Române nu-i putea prelungi valabilitatea unui document cu însemne regale. Ar fi putut cere un nou paşaport românesc. Dar Războiul Rece era în toi. Regimul restrictiv şi vizele impuse statelor comuniste complicau lucrurile. În aceste condiţii, Brâncuşi solicită cetăţenia franceză, pe care o va primi în 1952. Era încă plin de viaţă. Avea planuri de viitor. Nu se gândea la testamente. Visa să călătorească, să revină în America, să ridice acea obsedantă Coloană fără Sfârşit, cu vârful pierdut în nori, din oţel inoxidabil. De aceea a cerut cetăţenie şi acte de identitate franceze. Dar şi aici trebuie spus apăsat: Brâncuşi nu a renunţat niciodată la cetăţenia română! Iar Republica Populară Română, chiar dacă nu admitea dubla cetăţenie, nu i-a retras-o. Retragerea cetăţeniei presupunea un act oficial, aşa cum s-a procedat cu mulţi, inclusiv cu Regele Mihai!
Aş vrea să recapitulăm câteva evenimente pentru a înţelege cât de apreciat era Brâncuşi în România lui Dej! În august 1956, la Craiova, în Sala cu Oglinzi a Muzeului de Artă este organizată o primă secţiune „Brâncuşi”, alcătuită din opere confiscate de la colecţionarul V.N. Popp. Apoi, fiind bolnav, într-un spital parizian, în noiembrie 1956 Artistul e vizitat de poetul Eugen Jebeleanu şi de soţia acestuia Florica Cordescu, trimişi de Bucureşti pentru a obţine ceva lucrări. Întâlnirea lor cu Brâncuşi este pe larg descrisă în revista bucureşteană Tânărul scriitor din aceeaşi lună. România, aşa comunistă cum era ea, se interesa de Brâncuşi. Incredibil, artistul, ajuns la vârsta de optzeci de ani, în culmea gloriei, avusese numeroase expoziţii personale în Statele Unite. Însă niciuna în Europa! Pe bătrânul continent, pentru prima oară i s-a organizat o expoziţie personală în 24 decembrie 1956, în sălile Muzeului de Artă din Bucureşti! Acolo, în ciuda celor spuse de Al. Graur, au fost strânse toate lucrările sale existente în România, pentru a închide solemn anul jubiliar al octogenarului Brâncuşi. Artistul a fost invitat de directorul muzeului, M.H. Maxy, să stea o lună la Bucureşti, pe cheltuiala statului român! Fiind încă în spital, Brâncuşi nu a dat curs invitaţiei. Dar organizatorii insistă. În ianuarie 1957, pictorul Camil Ressu îi trimite lui Brâncuşi o scrisoare prin care îl roagă să doneze „din fructul muncii de-o viaţă, ceva şi ţării tale pe care ai iubit-o”. Practic, România lui Dej cerşea câteva lucrări ale lui Brâncuşi! Ciudată atitudine, venită dintr-o ţară care, conform poveştii securiste, tocmai „refuzase” o donaţie de 230 de opere brâncuşiene!
Dej era un electrician cu patru clase primare. Dar adevărata lume artistică din România lui Dej era acaparată de opera şi personalitatea lui Brâncuşi. Faima sa internaţională cântărea greu. Iar autorităţile, aşa inculte şi neroade cum erau ele, îl acceptau. Le era aşa de uşor să-l interzică, cum făcuseră cu Cioran, Eliade, Ionesco etc. De aceea, consider afirmaţiile celor patru academicieni drept un episod singular, fără relevanţă, chiar dacă a fost răstălmăcit tendenţios de propaganda ulterioară, mai ales de cea postdecembristă. În toată presa postbelică din România nu veţi găsi atitudini nefavorabile faţă de Brâncuşi.
S-a scris mult despre atitudinea ostilă a regimului stalinist din România faţă de Ansamblul sculptural de la Târgu Jiu, culminând cu faimoasa tentativă de smulgere a Coloanei, cu ajutorul unui tractor! Aici lucrurile se cuvin a fi nuanţate. Ele au fost minuţios cercetate şi documentate de către valorosul brâncuşolog Sorin Buliga.
Aşa cum Turnul Eiffel (mândria Franţei) a bulversat Parisul anului 1889 (E. Zola, Guy de Maupassant, Al. Dumas şi alţi grei ai culturii franceze au cerut demolarea imediată a acestuia!) trebuie spus că iniţial, nici Coloana nu a fost foarte iubită la Târgu Jiu. Obiecţiile au apărut încă de la ridicare. Acest formidabil strigăt al artei moderne, înălţat în „târgul de fân”, la periferia unui orăşel de provincie nu putea trezi în plan local un entuziasm general. Nici autorităţile nu şi-au ascuns dezamăgirea. Pentru mulţi, lucrarea părea neterminată. Unii chiar au îndrăznit să-i sugereze lui Brâncuşi anumite completări. Bunăoară, să-i pună în vârf un soldat, un vultur sau măcar un corp de iluminat!
Fireşte, Brâncuşi i-a tratat cu sarcasmul său obişnuit. Poate atunci i-a venit în minte faimoasa cugetare. „V-am lăsat săraci şi proşti! Acum vă regăsesc, şi mai săraci, şi mai proşti”! S-a abţinut, totuşi! Că erau feţe subţiri şi bine intenţionate! Le-a reamintit că „România e plină de ciori!” – aluzie la monumentele meschine, cu vulturi de tarabă, produse în serie, prezente prin toate comunele ţării. Le-a mai explicat că deasupra Coloanei sale nu poate fi decât cerul albastru…
Coloana stârnise şi alte nemulţumiri. Proiectul prevedea alinierea ei cu Biserica Sfinţilor Apostoli, Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii. O arteră de circulaţie trasată cu rigla, având patru repere coliniare era greu de conceput în capitala nesistematizată a Gorjului! Inflexibil, Brâncuşi şi-a impus punctul de vedere! Aşa s-a născut Calea Eroilor. Această exigenţă (greu de înţeles pentru unii) a dus la demolarea unor case şi s-a lăsat cu blesteme grele.
Dar pentru oamenii simpli şi săraci ai târgului, incapabili să aprecieze o operă de artă modernă, şocante erau inutilitatea ei şi risipa de material! Trebuie spus că reproşurile cârtitorilor nu erau îndreptate spre Brâncuşi! Ele băteau în premierul liberal al vremii, autorul moral al construcţiei. În popor, Coloana a fost repede rebotezată, scatologic, invocându-se un anumit organ anatomic al lui Gh. Tătărăscu!
Nu e de mirare că prin mai 1949, în tânăra republică stalinistă, „colectivul de agitaţie şi propagandă” de la Târgu Jiu a cerut la Ministerul Artelor aprobare pentru demolarea „monumentului construit de Gh. Tătărăscu din romburi subt formă de stâlp cu înălţimea de 29 m, din material de fontă”! Dar răspunsul ministerului a fost ferm: „monumentul rămâne în starea în care se află”!
În martie 1951, Secţia de Gospodărie Comunală (!?) a Sfatului Popular Târgu Jiu cere iar demolarea Coloanei „fără nici o estetică” şi „folosirea metalului la alte lucrări edilitare”. Respectând schema centralismului democratic, solicitarea ajunge la Bucureşti, mai întâi pe masa Comitetului pentru Artă aferent Consiliului de Miniştri, care în mod logic, cere părerea Academiei Române, printr-o adresă oficială din ianuarie 1952. Punctul de vedere al Comitetului se regăseşte în textul însoţitor: „Comitetul pentru Artă, în urma cercetărilor făcute a ajuns la concluzia că această lucrare, putând fi considerată ca o operă decorativă, inspirată din formele artei polulare, poate poarte fi menţinută ca atare.”
Răspunsul Academiei Române, formulat în plin stalinism, pe 18 ianuarie 1952, este categoric şi tranşant. Merită reprodus, pentru că e singura oară când în ecuaţia „demolării” apare şi numele lui Brâncuşi: „Biroul Comisiei Ştiinţifice a Muzeelor, Monumentelor Istorice şi Artistice, luând în discuţie adresa Dvs. prin care ne faceţi cunoscut că Sfatul Popular al oraşului Târgu Jiu a cerut dărâmarea coloanei din metal din oraş, opera sculptorului gorjan Brâncuşi, vă aducem la cunoştinţă că (…) biroul a hotărât să faceţi cunoscut Sfatului Popular al oraşului Tg. Jiu că această coloană nu trebuie distrusă, ci conservată, fiind un monument de artă” . Punct. Răspunsul poartă semnătura academicianului C-tin Moisil, tatăl matematicianului şi viitorului academician Grigore Moisil.
Acestea au fost singurele demersuri oficiale de „demolare”, iniţiate de câţiva trepăduşi locali, dar respinse categoric la Bucureşti, de forurile competente. Atrage atenţia poziţia fermă de susţinere a Coloanei lui Brâncuşi, formulată de Academia Română, în perioada în care, conform basmelor securiste de mai târziu, aceasta ar fi refuzat uriaşa donaţie brâncuşiană!
Demolarea cerută, în afară de cauze ideologice (legate de liberalul Tătărăscu, nu de Brâncuşi!) , avea şi motive economice, cum ar fi lipsa de metal prin care trecea ţara. Precum vedem, solicitările de demolare nu vizează Masa Tăceri, nici Poarta Sărutului, executate din piatră! Gospodăria Comunală avea nevoie de fier vechi! De aceea dorea Coloana…
Şi incidentul hilar şi controversat al tentativei de smulgere a Coloanei (răspândit insistent de securitatea ceauşistă) urmărea tot procurarea de fier vechi. Dezrădăcinarea Coloanei cu ajutorul unui tractor e confirmată doar de Tănasie Lolescu, cel care ar fi organizat „demolarea” în 1953.
Ca o ironie a destinului, Lolescu era hobiţean, ca şi Brâncuşi! Neavând vocaţie pentru arte plastice, după ce a fost o vreme slugă la un cârciumar, s-a apucat de politică. În 1953 era activist la organizaţia de tineret a Partidului Muncitoresc din Târgu Jiu! Acesta susţine că ar fi primit sarcină de partid de la tov. Babalâc (primul secretar de la raion) să pună Coloana jos şi să o valorifice, ca fier vechi!
Iniţiativă ciudată. Oare nu ştia primul secretar de raion că Ministerul Artelor, Biroul Comisiei Ştiinţifice a Muzeelor, Monumentelor Istorice şi Artistice şi, finalmente, Academia Română ceruseră ferm păstrarea şi conservarea Coloanei? Avea toate documentele în sertar!
La fel de ciudată şi neverosimilă este povestea lui Lolescu, publicată de nenumărate ori după Revoluţie. Pare o culme a prostiei, demnă de o scenă din Stan şi Bran! În loc să aducă un sudor autogen, să reteze Coloana de la bază, Lolescu o leagă cu un cablu şi ceva sârme, apoi trage de ea cu un tractor pe pneuri de cauciuc!!! Coloana cântăreşte 30 tone şi e încastrată într-o fundaţie de 125 mc beton, adâncă de 5 m! Evident, tractorul nu o face nici măcar să tremure. În aceste condiţii, comuniştii s-au resemnat neputincioşi! Aşa a supravieţuit Coloana…
Dincolo de latura hazlie a incidentului, concluzia e clară. Chiar dacă unii ignoranţi locali nu erau încântaţi de „stâlpul lui Tătărăscu”, cerând demolarea acestuia, puterea comunistă nu a dorit acest lucru şi nu avea treabă cu Brâncuşi! Că dacă ar fi vrut cu adevărat să demoleze Ansamblul, îl demolau! Nu era nevoie de imbecilitatea cu tractorul! Doi sudori şi un aparat autogen puteau prăvăli Coloana într-o jumătate de ceas! Iar Poarta, Masa şi Scaunele încăpeau în două basculante. E incredibil ce priză au avut toate aceste aberaţii! Şi încă mai au!
Din fericire, Coloana a avut noroc. Pentru că, trebuie spus deschis: la revoluţii (adevărate sau regizate), operele de artă şi monumentele sunt adesea în mare primejdie. Istoria e plină de exemple! Ideile noi, bune sau rele, pot fanatiza uşor masele ignorante, pline de iniţiativă.
La noi, din fericire lucrurile au stat altfel. Nu s-a dorit distrugerea operelor lui Brâncuşi! Dimpotrivă. Dornică de afirmare internaţională, România lui Dej a expus pe unde a putut puţinele opere brâncuşiene de care dispunea. Pe 27 iulie 1957, la patru luni de la moartea artistului, România primeşte medalia de aur la Trienala de la Milano pentru maniera în care au fost prezentate trei opere ale lui Brâncuşi, respectiv, Cuminţenia Pământului, Sărutul şi Domnişoara Pogany. În 1958, la Muzeul raional din Târgu Jiu se organizează Expoziţia documentară Brâncuşi. În iunie 1960, România expune Cuminţenia Pământului la Bienala de la Veneţia. În mai 1961, Rugăciunea este trimisă de la Bucureşti la Paris pentru Expoziţia internaţională de sculptură organizată în grădina Muzeului Rodin. Iar în mai 1963, România expune lucrări de Brâncuşi la Kunstlerhaus din Viena, catalogul expoziţiei fiind semnat de Tudor Vianu. Toate acestea arată că Brâncuşi a fost tot timpul respectat în România. Chiar şi în cea a lui Dej. Şi dacă artistul s-ar fi decis să-şi doneze într-adevăr opera, ea ar fi fost acceptată fără probleme.
Dar folclorul indus de Securitate nu se opreşte aici. Aflăm cu stupoare că ministrul de Interne al lui Dej, criminalul Teohari Georgescu s-ar fi deplasat la Paris pentru a evalua „donaţia” lui Brâncuşi! Chiar aşa! Se spune că lui Georgescu nu i-au plăcut lucrările, iar Brâncuşi l-a dat afară din atelier! Supărat, ministrul de Interne i-ar fi zis lui Dej că aşa ceva poate face orice dulgher român! Halucinant! Nici un exeget al lui Brâncuşi nu vorbeşte despre vreo întâlnire dintre artist şi ministrul Teohari Georgescu! Acesta a fost la Paris, dar cu alte treburi. Nu pentru a „expertiza” donaţia lui Brâncuşi! Cu siguranţă, comuniştii nu erau foarte deştepţi! Dar nici atât de proşti nu puteau fi, încât să trimită ministrul de Interne pentru „evaluarea” operelor unui artist celebru, apreciat unanim pe plan mondial, aşa cum era Brâncuşi la mijlocul secolului trecut.
Mi-am pus frecvent întrebarea! Cum a putut face povestea „donaţiei” o carieră atât de extinsă în mediile de informare, mai ales după Revoluţie! Falsificarea este stridentă. De ce, cu câteva excepţii timide (Pavel Şuşară, Doina Lemny) nimeni nu s-a obosit să o dezmintă? Cred că povestea dădea bine politic! Cine contracara această grosolană minciună, era suspectat imediat de simpatii comuniste! După 1989, ca şi acum de altfel, orice blamare a comunismului era binevenită. Chiar dacă se baza pe fabulaţii şi mistificare. M-aş fi aşteptat ca măcar Academia Română să ia atitudine, imaginea ei fiind serios şifonată de această poveste. Refuzul „donaţiei” este trecut în contul Secţiunii ŞLLA a Academiei. Lucru care este o uriaşă minciună!
După Revoluţie, paradoxal, numărul de opere brâncuşiene din România a scăzut. Piese de referinţă din cadrul Muzeului de Artă au fost restituite unor urmaşi ai vechilor proprietari. Aşa s-a întâmplat cu Domnişoara Pogany şi Cuminţenia Pământului. Ceea ce, pe undeva, e de înţeles! De neînţeles e că unele dintre acestea au părăsit definitiv ţara, sărăcindu-ne şi mai mult patrimoniul, şi aşa destul de subţire! Consider însă că România are dreptul moral, şi nu numai, să repatrieze rămăşiţele pământeşti ale lui Constantin Brâncuşi! Aşa, ca un premiu de consolare!
Da. Repatrierea osemintelor lui Constantin Brâncuşi este posibilă, inclusiv juridic! Nu există nicăieri consemnată dorinţa expresă a artistului de a fi înmormântat în Franţa! Există în schimb mărturia scrisă a duhovnicului ortodox Teofil, chemat de Brâncuşi la începutul lui martie 1957, pentru ultima împărtăşanie. Brâncuşi i-a spus atunci, printre altele: „Mor neîmpăcat sufleteşte, fiindcă nu pot să-mi dau sufletul în ţara mea…” Aceste cuvinte au valoare de testament! Ele arată că artistul a dorit să-şi doarmă somnul de veci în pământul din care şi-a tras sevele genialul său talent: România.
La prima tentativă de a obţine dreptul repatrierii, francezii s-au prevalat de faptul că Brâncuşi a decedat ca cetăţean francez! România, dacă vrea, poate proba că nu i-a retras niciodată cetăţenia. Deci în cimitirul parizian Montparnasse îşi doarme somnul de veci (într-un mormânt colectiv!) un artist cu dublă cetăţenie.
Repatrierea nu va fi simplă. Nu e doar o treabă de paragrafe şi avocaţi. E nevoie de un puternic curent de opinie, susţinut de personalităţi ale culturii, publicaţii, medii de informare, oameni politici.
Cred în onestitatea justiţiei franceze şi în spiritul umanist al Franţei, a doua patrie a lui Brâncuşi. Prin testamentul din 12 aprilie 1956, artistul a lăsat Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris 230 de sculpturi, 41 de desene, 1600 de fotografii, uneltele şi mobilierul Atelierul său. O adevărată comoară! Cea care, după povestea securistă, trebuia să fi ajuns în România!
În muzeu, lucrările sunt aranjate conform schiţelor făcute de Artist în ultimii ani de viaţă. E clar că aceasta a fost intenţia sa de la început.
Nouă ne-au rămas câteva opere majore, Complexul Monumental de la Târgu Jiu şi mândria că Brâncuşi nu s-a dezis niciodată de ţara sa, regretând că nu poate să-şi dea sufletul pe pământul ei. Un motiv serios ca artistul să fie scos din Cimitirul Montparnasse şi adus la Bellu, cu funeralii naţionale. Le merită cu prisosinţă.
Scopul acestui material este spulberarea mitului uriaşei donaţii brâncuşiene, generat de fantezia interesată a securităţii şi înghiţit, pe nemestecate, de mii de publicaţii şi de milioane de oameni! Această minciună sfruntată şi premeditată a instituit un adevărat complex naţional, un coşmar, un sentiment de copleşitoare ruşine la nivel de popor, o apăsătoare răspundere colectivă.
Dar mitul a prins deja rădăcini adânci! Pare de neclintit, asemenea Coloanei! Mesajul acestuia, pe cât e de pervers, pe atât de abil şi convingător este ticluit. Brâncuşi ne-a oferit comoara sa spirituală, iar noi, în nemernicia noastră, am refuzat-o cu nesăbuinţă!
Or, lucrul acesta este un fals grosolan. E concluzia mea, după ani lungi de documentare şi dureroase căutări! Am curajul să-mi susţin documentat punctul de vedere! Cine are contraargumente, să le spună. Iar dacă aşa ceva nu există, e rugat să pună umărul la demolarea acestei poveşti stupide, umilitoare pentru întreaga naţiune română.
Valeriu Butulescu