O conștiință în malaxorul Securității: Ion D. Sîrbu / Documentar realizat de Dorel Șchiopu

O conștiință în malaxorul Securității: Ion D. Sîrbu / Documentar realizat de Dorel Șchiopu

28 iunie 2024 este o zi care marchează 105 ani de la nașterea eminentului om de cultură Ion D. Sîrbu, petrileanul devenit personalitate absolut remarcabilă a culturii române. Destinul atât de tragic și nedrept al acestuia a fost de-a lungul timpului, analizat cu atenție de cercetători dorinici să înțeleagă moralitatea acestui om care, în vremurile tulburi ale comunismului, nu a acceptat compromisul și slugărnicia, apărându-și convingerile inclusiv cu prețul libertății.

Pasionatul istoric din Valea Jiului, Ioan Dorel Șchiopu este și el unul dintre oamenii fascinați de personalitatea lui Ion D. Sîrbu. Acesta a realizat un inedit studiu despre felul în care Ion Dezideriu Sîrbu a rezistat sub malaxorul temutei Securități. Studiul, intitulat ”O conștiință în malaxorul Securității: Ion D. Sîrbu” a fost publicat în prestigioasă revistă ”Enigmele istoriei” (nr. 3/2022) iar cu acordul autorului, reluăm acest text, o analiză de excepție realizată de Ioan Dorel Șchiopu.

”O conștiință în malaxorul Securității: Ion D. Sîrbu”

Fiul unui miner simplu, născut la 28 iunie 1919, în Petrila (Valea Jiului), într-o familie și într-o zonă cu orizonturi extrem de limitate, Ion Dezideriu Sîrbu va ajunge să fie sursă de inspirație pentru romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”, al lui Marin Preda. Iată o dovadă a unui destin aparte, care a suscitat interesul multor oameni de litere, dar umbrit de faptul că, timp de 30 de ani, Ion D. Sîrbu a fost urmărit de organele securității comuniste.

Ion D. Sîrbu a urmat cursurile Liceului „de băieți” din Petroșani pe care, din cauza situației materiale a familiei, l-a întrerupt un an, pentru a fi „ucenic salarizat” al Atelierelor Centrale din Petroșani. Interesant este că această perioadă (1937) coincide cu cea în care, la aceste ateliere, a fost realizată Coloana Infinitului, iar tânărul I.D. Sîrbu are o experiență atât de traumatizantă legată de șlefuirea acelor prisme trapezoidale – „monștri ai copilăriei mele” – încât l-a amenințat cu sinuciderea pe directorul liceului dacă nu-l reprimește la școală. În 1940 se înscrie la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din Cluj (refugiată la Sibiu urmare a Dictatului de la Viena) și are ca profesor, printre alții, pe Lucian Blaga, despre care va spune că a reprezentat „meștergrinda” conștiinței cărturărești a generației sale și că a fost „zeul protector al singurătății mele”.

Conform livretului militar, Ion D. Sîrbu s-a aflat pe Frontul de Est în trei rânduri: 15 septembrie 1941 – 10 ianuarie 1942, 22 septembrie 1942 – 24 aprilie 1943, 1 martie – 22 iulie 1944 și a participat chiar și la luptele de la Stalingrad. A fost capturat de sovietici, dar a reușit să fugă dintr-o coloană de prizonieri. Cu toate acestea, la finalul războiului a reușit să obțină licența în filozofia culturii, estetică și psihologie (1945). Se înscrie la doctorat, frecventează cursurile doi ani dar, deși are sprijinul lui Lucian Blaga, refuză să beneficieze de noul sistem de acordare „pe puncte” a doctoratului și va rămâne pentru totdeauna fără acest titlu academic.

În 1949 este asistent la Catedra de Estetică și Critică Literară a Facultății de Litere și Filozofie din Cluj, iar în 1949 devine conferențiar universitar (cel mai tânăr din țară) la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj. La 29 decembrie 1949 este îndepărtat din învățământul superior, o dată cu Lucian Blaga, Liviu Rusu și D.D. Roșca, pentru „orientări idealiste” și timp de șase ani va fi profesor pe la diferite școli din apropierea Clujului. Ar fi putut evita aceasta dacă ar fi acceptat, la solicitarea directorului politic al Universității, să scrie un articol denigrator despre Lucian Blaga. În 1956 se mută la București și ajunge redactor la revista „Teatrul”, unde este coleg cu Ștefan Augustin Doinaș. Este locul de unde va începe lunga și dureroasa experiență de adversar al regimului, aflat în vizorul organelor de securitate ale statului comunist. Experiență care se va concretiza, în ultimă instanță, printr-un voluminos dosar aflat în arhivele CNSAS, de 1.680 de pagini, legate în șapte tomuri.

Paradoxal este, în cazul Ion Sîrbu, că deși corespundea celor mai exigente criterii ideologice folosite de serviciile de cadre comuniste (fiu de miner, comunist în ilegalitate, traducător de limba rusă pe lângă un general sovietic ș.a.), deși îndeplinea toate condițiile să devină un privilegiat al noului regim, a refuzat orice compromis și a preferat să facă închisoare și să aibă domiciliu forțat până la sfârșitul vieții. Urmărirea informativă a scriitorului de către Securitate se va încheia doar la înmormântarea sa, printr-un raport în care se face referire la discursul lui Ștefan Augustin Doinaș. Acesta, care fusese arestat în 1957 în același dosar ca și Ion D. Sîrbu, dar care nu a fost la fel de rezistent la ofertele de colaborare cu noul regim, îl apreciază – într-o vinovată recunoaștere postumă – ca fiind „cea mai verticală conștiință a generației sale”!

O discuție ne(vinovată) despre Revoluția din Ungaria

În contextul evenimentelor din Ungaria, începând cu toamna anului 1956 – în vederea depistării și neutralizării din timp a „activităților dușmănoase împotriva țării” sau a elementelor care ar fi putut promova idei susținute de „revoluționarii” maghiari – au avut loc și în România foarte multe arestări, mai ales din rândul formatorilor sau liderilor de opinie, scriitorilor, oamenilor cu relații în diverse medii sociale, culturale din România sau din străinătate, studenților, etnicilor maghiari etc. Acestui val de arestări nu avea cum să-i scape Ion D. Sîrbu, a cărui atitudine față de noul regim îi adusese excluderea din învățământul superior.

Ion D. Sîrbu este arestat la 17 septembrie 1957, pentru omisiune de denunț, mai precis, pentru infracțiunea de „nedenunțare la crima de uneltire împotriva securității interne a RPR” și, după mai multe interogatorii, este judecat și condamnat – la 14 februarie 1958 – la un an de închisoare. Condamnarea în cazul său s-a pronunțat foarte repede, având în vedere că în acea perioadă, în practica Securității se întâlneau frecvent cazuri de persoane arestate pentru 24 de ore și care se aflau încă în arest chiar și după 9 luni, fără a fi trimise în instanță. Trebuie menționat că, prin Legea nr. 13/02.02.1948, comuniștii ajunși la putere au modificat și completat Codul Penal cu sancționarea foarte dură a celor care încercau – cu fapta, cu gândul sau cu cuvântul – să se împotrivească noilor rânduieli statuate în România după 30 decembrie 1947. Astfel, printre cele mai importante modificări se numărau: „Acela care săvârşeşte acte violente, în scop de a schimba forma constituţională a Republicii Populare Române, precum şi acela care instigă pe locuitori de a se ridica în contra puterilor constituţionale ale Republicii, comite crima de surpare a ordinei constituţionale şi se pedepseşte cu detenţiunea grea de la 5 la 10 ani şi degradare civică de la 3 la 5 ani” (art. 207) și „Acela care, având cunoştinţă despre un complot sau despre pregătirea crimei prevăzută de art. 207, omite să denunţe aceasta, când era încă timpul de a se împiedeca consumarea faptului, comite delictul de omisiune a denunţării complotului şi se pedepseşte cu închisoare corecţională de la 1 la 2 ani” (art. 228).

Ce s-a întâmplat, de fapt, în cazul lui I.D. Sîrbu? În octombrie 1956, fiind redactor la revista „Teatrul”, a asistat la o discuție purtată de Marcel Petrișor cu Ștefan Augustin Doinaș „despre evenimentele din Ungaria în care ei au elogiat forțele contrarevoluționare, afirmând că în curând va izbucni și în țară o contrarevoluție”. Ion D. Sârbu a fost condamnat pentru că „nu a adus la cunoștința organelor competente acest caz”.

În iulie 1958, când mai avea exact două luni până la ispășirea pedepsei la care a fost condamnat, un colonel din cadrul Serviciului C – Evidență operativă – al MAI întocmește un referat în care stabilea, pentru că a avut o comportare mulțumitoare în penitenciar, să nu i se stabilească domiciliu obligatoriu. Totuși, la eliberare, 2 august 1958, doi secretari ai MAI și un procuror general stabilesc internarea lui Ion D. Sîrbu, pentru doi ani, într-un lagăr de muncă forțată, decizie justificată de comportarea rea a deținutului în penitenciar! Această pedeapsă nu a fost executată, deoarece, la 18 septembrie 1958 a fost din nou arestat pentru uneltire contra ordinii sociale, în sarcina sa reținându-se că, în anul 1951 a scris o piesă de teatru „Sovrom – cărbune” cu conținut contrarevoluționar, în care se aduceau critici colaborării economice româno-sovietice și pe care Ion D. Sîrbu intenționa să o trimită spre publicare clandestină în străinătate cu ajutorul lui Raul Volcinschi, un fost angajat al ambasadei Poloniei. Pentru aceste fapte, prin sentința nr. 1250/16 decembrie 1958, va fi condamnat la 7 ani de închisoare.

Recrutarea ca ofertă 

O victimă colaterală a dosarului penal întocmit pe numele lui Ion D. Sîrbu este chiar soția acestuia, Maria Ardelean, care dactilografiase textul piesei „Sovrom – cărbune”. Dovadă stă faptul că, deși la anchetă Maria Ardelean negase faptul că a dactilografiat textul piesei, Securitatea a aflat adevărul din notele întocmite de un informator cu nume de cod „Barbu” care, foarte probabil, era o persoană apropiată, din anturajul ei, căreia i se destăinuise.

Din broșura „Educarea, instruirea și verificarea informatorilor și colaboratorilor” publicată în 1976, cu mențiunea „strict secret”, de Serviciul Cultural, Presă și Editorial al Ministerului de Interne, aflăm că „o notă informativă se redactează de către informator la persoana a III-a, folosind cuvântul «sursă» și redând pe larg, sistematic și obiectiv toate detaliile culese”. În cazul descrierii unei întâlniri cu elementele urmărite informativ se vor menționa: ziua, ora, locul, împrejurările în care a avut loc, persoanele care au fost de față, discuțiile purtate, cine le-a inițiat, cum au decurs, reacțiile fiecărui participant, dacă au stabilit să se mai întâlnească, când, unde și sub ce pretext.

Dacă nota informativă se referă la faptele unei persoane semnalate pentru prima dată de informator, în notă se vor trece toate datele cunoscute referitoare la identificare și caracterizare. În nota informativă este interzis a se menționa indicii care să poată duce la deconspirarea sursei (domiciliu, profesie etc). Este interzisă reproducerea injuriilor, se descrie doar sensul lor. Pe orice notă informativă se semnează cu numele conspirativ și se menționează data.

Maria Ardelean devine subiectul unei „învăluiri informative cu scopul confiscării manuscriselor originale”, este șantajată cu amenințarea unui proces similar celui în care a fost condamnat soțul ei. I se propune colaborarea cu Securitatea, iar în acest sens, în vederea recrutării este folosită metoda atragerii treptate. Presiunile asupra ei vor avea drept rezultat semnarea unui angajament de colaborare cu Securitatea, în 1959, sub numele conspirativ „Mariana Dan”. Inutil de precizat că a divorțat de Ion D. Sîrbu.

Propunerea de colaborare cu Securitatea adresată celor anchetați ajungea, în unele cazuri să fie însoțită de bătăi crunte. Astfel de experiențe triste suportă și Ion D. Sîrbu, care povestește că în decembrie 1959 a fost „bătut atât de cumplit încât a zăcut trei săptămâni într-o comă semi-inconștientă”. Sunt fapte care dovedeau lipsa de tact și de pregătire a celor ce făceau propunerea, și care a impus unele recomandări interne stabilite pentru organele Securității din partea celor care se ocupau de instruirea informatorilor și a colaboratorilor. Astfel, se recomandau „acțiuni minuțioase de studiere și verificare a candidaților la recrutare, și competență maximă în stabilirea dacă fiecare dintre aceștia îndeplinește condiția garanției colaborării sincere cu organele de securitate. În caz contrar, se atrăgea atenția că există pericolul ca persoanele recrutate, după ce pătrund în rețeaua informativă, „să acționeze chiar împotriva apărării securității statului”.

În cazul lui Ion D. Sîrbu, acesta relatează despre tentative repetate și insistente – atât în timpul anchetei, cât și în timpul detenției – ale ofițerilor de securitate pentru recrutarea sa ca informator. La 23 iulie 1969, microfoanele secrete îl înregistrează pe I.D. Sîrbu povestind cu lux de amănunte oferta de recrutare de după eliberare, făcută de un colonel în parcul Cișmigiu: „Tovarășe Sîrbu, îți oferim locuință, apartament, tot. Dumneata intri în serviciul nostru, știi limbi, să ne informezi pe noi cu ce se discută. – Nu puteți să-mi cereți asta, sunt debil mintal, sunt sărăcit, uitați-vă cum arăt! Sunt un om cu voința sfărâmată, vă rog să apreciați, milă de persoana mea…”.

Securitatea schimbă metoda, nu scopul

O altă încercare de recrutare a avut loc în timpul grevei minerilor din Valea Jiului, din august 1977. Ca strategie imediată, Securitatea a recurs la eliminarea surselor care ar fi putut amplifica revolta. Ion D. Sîrbu a fost considerat o astfel de sursă pentru legăturile sale cu Valea Jiului și cu mineritul. La sediul Securității, însă, a adoptat o altă atitudine la propunerea de colaborare: a avut un ton atât de agresiv, a zbierat atât de tare la locotenent-colonelul care îl ancheta, amenințând cu reclamații și cu proteste încât acesta și-a chemat superiorul, pe adjunctul șefului Securității Dolj. Ofițerii și-au pus problema unor probleme de sănătate mintală, ca singura explicație logică a unui asemenea act de curaj. Au convenit, printr-un program de măsuri, să apeleze la soția lui, pentru exercitarea unei influențe pozitive asupra sa.

Printr-un astfel de plan de măsuri, se analiza modul în care acțiunile Securității asupra unui „obiectiv” și se stabileau măsuri de acțiune în vederea prevenirii reluării acțiunilor antisociale, cum ar fi: recrutarea de colaboratori din anturaj, luarea în contact operativ a lui și a unor persoane din familie, pentru influenţare pozitivă, descurajare şi dezinformare, instalarea de tehnică de ascultare, darea în consemn la unitățile speciale etc.

În anii 1963 și 1964 a fost eliberat un mare număr de deținuți politici din închisorile comuniste, urmare a Decretelor 5/1963, nr. 767/1963, nr. 176/1964 și nr. 411/1964. Ultimele trei decrete nu au fost publicate în Monitorul Oficial.

Alexandru Mihalcea și Mirel Stănescu (foști deținuți politici) consideră că „punerea în libertate a deţinuţilor politici anticomunişti în 1963-1964 a fost un act politic important, consecinţă a ieşirii treptate, prudente şi dificile de sub tutela URSS şi a apropierii, moderate, de Occident.” La 6 februarie 1963, Ion D. Sîrbu a fost eliberat din închisoare, ca urmare a Decretului nr. 5/1963.

După cinci luni de șomaj se va angaja vagonetar la Mina Petrila, unde lucraseră patru generații din familia lui. Aici vom găsi două similitudini între destinul lui și al profesorului Victor Petrini din „Cel mai iubit dintre pământeni”. În primul rând, faptul că un cadru universitar, doctorand în filozofie, după ce iese din închisoare nu mai găsește de lucru, decât într-o funcție mizeră. A doua similitudine este reflectată de sentimentul de revoltă și disperare pe care Ion D. Sîrbu l-a trăit la o ședință spontană la mină, la care Ilie Verdeț în persoană înfiera nenorocirea și rușinea care a fost pentru Valea Jiului societatea Sovrom-cărbune! Era motivul pentru care el fusese condamnat la șapte ani de pușcărie! În numai trei săptămâni, din memorie, a rescris piesa, redenumind-o „Frunze care ard”.

De la 1 ianuarie 1964 este secretar literar la Teatrul de Stat din Petroșani, iar din august îndeplinește aceeași funcție la Teatrul Național din Craiova, unde va avea domiciliul obligatoriu până la sfârșitul vieții.

La 18 martie 1965, după doar 7 luni de la instalarea în Craiova, se deschide acțiunea informativă „Șerbănescu” cu scopul „urmărirea lui Ion D. Sîrbu și contactarea lui periodică”. De aici rezulta faptul că Securitatea nu-l considera atât de periculos încât să-i deschidă un dosar de urmărire informativă, preferând o formă de urmărire inferioară. În perioada martie 1965 – februarie 1967, despre Ion D. Sîrbu se adună 18 note informative redactate de 10 informatori cu următoarele nume de cod (conspirative): Sorin Vidan, Man Ioan, Milian Angheliu, Rodop Ion, Filip Traian, Oroș Ion, Albu, Cornea Ștefan și Mihai Dugan (cel mai prolific).

Printre aspectele semnalate în aceste note informative regăsim unele referitoare la: intenția scriitorului de a se transfera la București, comentarii făcute pe marginea spectacolelor susținute de artiștii sovietici la Festivalul Internațional al Teatrelor de Păpuși, considerații față de situația politică din țară, nemulțumirea scriitorului față de conducerea teatrului și a organelor de partid etc. Rezultatul analizării acestor note informative este ridicarea nivelului de urmărire, respectiv transformarea acțiunii informative în dosar de verificare. Aceasta însemna că problema pentru care fusese deschisă acțiunea informativă era una reală dar, deși necesita o aprofundare, nu se impunea deschiderea unui dosar de urmărire informativă.

Trecerea la acest maxim nivel de urmărire se produce la 11 martie 1968, când adjunctul inspectorului-șef al Inspectoratului Județean de Securitate Dolj, aprobă transformarea Dosarului de verificare nr. 3863 deschis împotriva numitului Sîrbu Dezideriu în Dosar de acțiune informativă individuală. Referatul prin care se solicitase această transformare face referire la notele informative ale informatorului „Mihai Dugan” (bun prieten cu obiectivul „Șerbănescu”), din care reiese că Ion D. Sîrbu: „comentează nefavorabil unele măsuri luate de partid și guvern, apreciază necorespunzător arta și literatura din țara noastră, face propagandă dușmănoasă statului nostru în prezența unor cetățeni străini, comentează de pe poziții dușmănoase evenimente din țara noastră.”

Măsurile specifice unui dosar de urmărire individuală aplicate și în cazul lui Ion D. Sîrbu sunt:

– Filajul se finaliza prin încheierea unei note de filaj redactată de un informator în care se descria în cel mai mic detaliu – ora și minutul diferitelor activități, persoanele cu care s-a întâlnit, numărul de înmatriculare al mașinii cu care s-a deplasat, ce cumpărături a făcut, starea psihică a obiectivului etc. – rezultatele observării obiectivului într-un anumit interval de timp sau pe perioada deplasării;

– Interceptarea corespondenței interne și externe s-a solicitat de către Serviciul Municipal Craiova și a fost aprobată în septembrie 1968, de către direcția de specialitate de la București.

– Instalarea de tehnică operativă pentru ascultarea – înregistrarea discuțiilor și a convorbirilor telefonice. Și în acest caz era nevoie de o aprobare care se acorda urmare a unui referat în care se prezentau motivele. În luna noiembrie 1968, în casa soților Sîrbu sunt amplasate microfoane care redau conversațiile cotidiene. În perioada noiembrie 1968 – iulie 1969 au fost 59 de zile în care discuțiile și convorbirile telefonice au fost înregistrate.

– Percheziția se dispunea în cazul în care existau informații despre materiale cu caracter ostil, de propagandă dușmănoasă la adresa regimului. Se foloseau pretexte din cele mai diverse pentru efectuarea unei percheziții, de exemplu o presupusă lipsă din gestiune a soției.

Legat de aceste metode specifice, trebuie precizat că Ion D. Sîrbu știa (fusese informat și avusese de altfel, multe confruntări directe cu ofițerii de securitate) că este urmărit. Cu toate acestea, era și naiv, și vorbăreț. Ceea ce, pentru un informator reprezenta o adevărată comoară. Informatorii aveau o misiune foarte ușoară în ceea ce-l privește pe Ion D. Sîrbu.

Epilog

Insistența cu care Securitatea l-a urmărit pe Ion D. Sîrbu pare, uneori, de neînțeles pentru un om care, totuși, nu era un militant activ împotriva regimului. Opoziția lui s-a limitat la a nu fi de acord și să declare asta fără nicio reținere. Ceea ce, evident, nu era puțin lucru. Mai de neînțeles este, poate, îndârjirea cu care I.D. Sîrbu a refuzat compromisul, colaborarea cu Securitatea, atunci când aproape toți în jurul său au făcut-o.

Clara Mareș ne propune o perspectivă interesantă despre motivul principal care „a mânat în luptă” organele de securitate în cazul acesta: îngrijorarea că manuscrise ale scriitorului care nu ar fi fost publicate niciodată în țară, puteau ajunge în Occident și publicate pe modelul „Doctor Jivago” (Boris Pasternak) sau „Arhipelagul Gulag” (Alexander Soljenițîn). Deși arată că Ion Sîrbu avea multe atuuri în acest sens – discipol al unei personalități (Lucian Blaga) necompromise, fost deținut politic cu comportament ireproșabil, cultură vastă, cunoscător de limbi străine, talent literar – prezumția ei este, să spunem, atacabilă. Ceea ce rămâne în afara oricăror dispute sunt miile de pagini – literatură de sertar (Adio, Europa!, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Lupul și Catedrala etc.) – care au făcut din Ion D. Sîrbu scriitorul român cu cea mai bogată operă publicată postum! Iar dacă disputa filozofului cu Securitatea s-a terminat oarecum nedecis, în lupta cu posteritatea, victoria este mai presus de orice îndoială.

Documentar realizat de Dorel Șchiopu