”Petroșani 100”, o dramă intensă despre durerile, bucuriile și speranțele minerilor Văii Jiului, aduse la rang de act cultural pe scena Teatrului din Petroșani

Atunci când te apucă dorul de pulsul sacadat al istoriei, nu te mai gândești dacă istoria ta e cea mai frumoasă poveste, ci depeni de-a valma amintiri frumoase și amintiri dureroase, bucurii și necazuri, miracole și dezamăgiri, dragoste și ură, frânturi de viață așa cum a fost și este ea. Astfel și-a propus, în chip curajos, să abordeze istoria Văii Jiului din ultimul veac și echipa Teatrului Dramatic ”Ion D. Sîrbu” din Petroșani, beneficiind în acest scop de sprijinul Administrației Fondului Cultural Național (AFCN).  Aici a fost pusă în scenă, recent, piesa de teatru ”Petroșani 100”, ca o continuare a manifestărilor realizate cu ocazia Centenarului României Mari. O dramă care, în mod paradoxal, din pricina nenorocirii mondiale a pandemiei, este jucată acum într-o sală fără spectatori, fapt ce amintește de drama pe care o trăiește întreaga Vale a Jiului, rămasă (aproape) fără minerit, (aproape) fără cărbune, (aproape) fără locuitori, dar cu o întreagă istorie și perspectivă în care ”aurul negru” e la fel de prezent în viața oamenilor locului.

Printre puținele privilegii ale profesiei de jurnalist, am avut ocazia de a viziona, solitar, (avan)premiera spectacolului ”Petroșani 100” și să-i urmăresc online pe Mihai Alexandru, Izabela Badovics, Irina Bodea Radu, Daniel Cergă, Sergiu Fîrte, Oana Liciu Gogu, Mihai Sima, Radu Tudosie, Corina Vișinescu și Laurențiu Vlad într-o emoționantă poveste despre mineri și minerit, despre trecutul, prezentul și chiar viitorul Petroșaniului și al Văii Jiului, documentate în chip exact și excepțional de Mihaela Michailov și stilizate artistic de regizorul Alexandru Mihăescu, în scenografia mai mult decât sugestivă a lui Zsolt Fehervari.

Despre istoria Văii Jiului s-au scris tomuri întregi și chiar și în documentarea scenariului, Mihaela Michailov a apelat la un expert în istoria Văii Jiului, prof.univ. Mircea Baron, dar și la consilierea fraților Ion și Mihai Barbu, cu toții trăitori dar și fini observatori cu simț estetic, cultural ai realităților Văii Jiului. În plus, în documentarea sa, Mihaela Michailov a trăit aproape un an alături de oamenii Văii Jiului, a încercat să-i cunoască și să-i înțeleagă, a realizat câteva zeci de interviuri, iar toată această muncă s-a concretizat într-un text dramatic ce aduce trista, dar atât de fascinanta istorie a Văii Jiului, într-o piesă de teatru ce pare mai degrabă un veritabil ”reality show” al vieții din Valea Jiului în ultimul secol.

Indiferent din ce unghi privești istoria Văii Jiului, e clar ca lumina ”diamantului negru” că aceasta începe și se termină în cărbune, așa cum viața oamenilor pare că a început și se termină în mină, adevăr atât de subtil prezentat de scenograful Zsolt Fehervari în piesa ”Petroșani 100”, în care toate scenele se petrec în decorul stilizat al unei galerii de mină, pe ”pereții” căreia Sergiu Fîrte face o nouă demonstrație de video-design de mare artă. Aici revedem și retrăim memoria unor amintiri povestite de bunici și străbunici despre frumoasa Vale străjuită de crestele Parângului, Șureanului, Vîlcanului și Retezatului, despre ”micul New York cu străzi paralele și cișmele de apă la fiecare colț de stradă” (așa cum vedea Ion D. Sîrbu, Petrila începutului de secol XX) sau despre strada Cloșca din Petroșani, cu magazinele sale evreiești și atmosfera boemă a unor vremuri cunoscute drept ”la belle epoque”, și tot aici ni se succed flash-uri despre viață și moarte, despre evenimente care au brăzdat adânc istoria acestor meleaguri: luptele din Marele Război al Reîntregirii (1916-1918), dezlipirea de Imperiul Austro-Ungar și făurirea României Mari (1918), criza economică și greva sângeros înăbușită a minerilor de la Lupeni (1929), Al Doilea Război Mondial (1940-1945), exploziile, surpările, accidentele din mină cu zeci de morți și mii de familii distruse (o constantă a istoriei Văii Jiului din ultimul secol), avântul industrial și redesenarea arhitectonică a orașelor (din anii 60-70), greva minerilor și prima demonstrație anticeaușistă din România comunistă (1977) urmată de represiuni și lipsuri, dar și de explozia demografică (anii 80-90), închiderea minelor cu revolte, cu mineriade, dar mai ales cu bâjbâielile haotice ale oamenilor rămași fără loc de muncă, abandonați de autorități, dezrădăcinați și fără perspectivă (anii 1990-2020). Desigur, în lumina adevărului istoric, piesa aduce în atenție și o seamă de momente frumoase ale istoriei locale, de la balurile dansante la Ziua Brigadierului ori de la spectacolele de teatru și film la memorabile evenimente sportive care bucurau viața oamenilor.

Însă nu succesiunea acestor evenimente istorice bine reliefate, ci chiar poveștile de viață ale unor oameni vii fac din această reprezentație artistică, un spectacol genial. Pentru că în Valea Jiului nu istoria este cea mai frumoasă poveste, ci însăși viața și amintirile unor contemporani care au trăit și trăiesc aici. Iar Mihaela Michailov și Alexandru Mihăescu probează acest lucru, introducând în piesă, într-un chip ingenios, poveștile unor oameni care au scris ei înșiși istoria Văii Jiului în ultima sută de ani. Destăinuirile fabuloase ale Imolei Ildiko Henrieta Ida Martonossy, ale Cristinei Șandor, ale minerului Cătălin Cenușe (devenit personaj în această piesă de teatru pentru a doua oară, după ce mina l-a transformat deja în personaj de film în producția ”Planeta Petrila”, film semnat de Andrei Dăscălescu), dar și ale altor oameni ai locurilor, mai mult sau mai puțini anonimi, sunt rod al unor serii de interviuri care constituie o prețioasă arhivă de istorie orală care dublează impactul proiectului cultural ”Petroșani 100”. Tot ca urmare a seriei de interviuri cu oameni ai regiunii s-au născut emoționantele scene ale exploziei urmate de reflexia unor vieți triste ale văduvelor traumatizate dar, în cele din urmă resemnate. Și tot ca urmare a acestor interviuri au luat naștere scenele de final, cu poveștile dramatice, deseori incredibile dar atât de fascinante ale oamenilor care, acasă sau aiurea, în lumea largă, încă își mai caută un rost în prezent și o speranță pentru viitor, a căror viață rămâne, indubitabil, ancorată în trecut, în vremurile în care mina și cărbunele însemnau, în Valea Jiului, totul. Și viață, și moarte.

De aceea, ”Petroșani 100” este, cel puțin pentru noi, cei care trăim de-o viață aici, în Valea Jiului, dar și pentru cei care, la un moment dat ”au băut apă din Jiu” și inevitabil au rămas aici, mai mult decât o piesă de teatru, mai mult decât istorie, mai mult decât orice altceva. Este oglinda în care ne privim și în care vedem că, de fapt, fiecare dintre noi ținem în mâini și în suflet un bulgăre de cărbune. Pe care, dacă-l ștergem puțin de praf, putem descoperi că în mâinile fiecărui om ale cărui picioare s-au înțelenit în aceste frumoase locuri dintre munți, în galeriile acum tot mai goale de viață, dar tot mai pline de amintiri, stă de fapt un bulgăre de aur. Dacă nu chiar unul de diamant. Privindu-l, putem înțelege că de-a lungul istoriei, ca și în fiecare moment din viață, orice sfârșit poate fi un nou început. De aceea, răspunsul firesc la întrebarea din finalul piesei: ”Mai e ceva de făcut aici ?” este unul care ne poate introduce, pe oricare dintre noi, doar cu un firesc și simplu ”Da”, direct în piesă. Și de aici, mai departe, în istorie. Avem nevoie doar de puțin ”Noroc bun !”

Nu știu când și dacă vom vedea premiera acestui prețios spectacol într-o sală de teatru. În mod cert, ne spun responsabilii teatrului din Petroșani, o vom vedea, în curând, la televiziunea națională. Și poate că e mai bine așa, pentru că emoția pe care o generează acest spectacol, scris cu atât de multă pasiune de Mihaela Michailov, regizat cu genial talent de Alexandru Mihăescu și jucat cu atâta patimă de minunații actori ai Văii Jiului nu poate genera aplauze. Pentru că, inevitabil, el smulge lacrimi. Lacrimi de durere, lacrimi de bucurie, lacrimi de mulțumire, lacrimi !…

Foto credit: KLU FOTOGRAPHY