Revista Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR) publică un excepțional interviu, realizat de jurnalistul hunedorean Ioan Vasiu, care a dialogat cu reputatul scriitor, dramaturg, aforist, eseist Valeriu Butulescu, reputat om de cultură al comunității hunedorene. 

Interviul a apărut luni, 5 august 2024, pe platforma on-line a Revistei UZPR și, cu permisiunea celor doi protagoniști, vă invităm să lecturați și în Ziarul Exclusiv acest elegant dialog cultural între doi profesioniști veritabili. (T.V.)

Valeriu Butulescu: „Am scris  aforisme – aceste  gânduri  concentrate – ca să le dăruiesc”

IOAN  VASIU: În anul 2017,  Alex Ștefănescu spunea că sunteți cel mai valoros autor de  aforisme. Vă rog să detaliați puțin.

VALERIU  BUTULESCU: Mi-e greu să abordez acest subiect fără să cad în narcisism. Regretatul Alex Ştefănescu a fost criticul cel mai acaparat de aforismele mele. Le-a prezentat în publicaţii de prestigiu, sistematic, vreme de trei decenii. Le-a susţinut  într-o manieră entuziastă, neobişnuită pentru critici, declarându-se sedus de aceste „fărâme de eternitate”, atitudune care m-a încurajat şi pentru care îi rămân profund recunoscător. Aforismul nu a fost  niciodată bine văzut la noi. Mai ales în comunism, când, printre rânduri puteai strecura adevărate blasfemii. În „Flacăra”, Alex Ştefănescu numea  numea aceste aforisme „scântei electrice”, „capodopere  miniaturale”, „triumf al inteligenţei şi sensibilităţii”. În revista „Vatra” , în august 1989, scria: „ Valeriu Butulescu este un mare scriitor. Faptul că se exprimă prin mici texte nu contrazice această calitate. Aceste propoziţii risipite de el prin periodice şi broşuri obscure sunt propoziţii de aur. Mi-am îngăduit să alcătuiesc pentru revista Vatra o antologie cu scopul de a demonstra că avem de-a face cu o operă. O operă complexă, scrisă într-un registru stilistic întins”.  În aceeaşi notă, criticul a semnat prezentări în „SLAST”, „România literară”, „Magazin”, „Acolada”, „Lumea de azi” etc. Onoarea cea mai mare a fost introducerea lor (cu mine cu tot) în monumentala sa lucrare „Istoria literaturii române contemporane 1941 – 2000” unde  autorul prezenta  periplul mondial al acestor aforisme  drept un fenomen „nemaiântâlnit la alţi scriitori români”.

Ultima referinţă a lui Alex Ştefănescu a fost consemnată în „Evenimentul zilei” din 30.08.2017. Fiind o concluzie finală, reproduc ultima ei parte, care pentru mine are valoare testamentară: „Cine este Valeriu Butulescu? Este cel mai valoros autor de aforisme din România, din toate timpurile, şi unul din cei mai valoroşi din lume. Cărţile lui au apărut în toate limbile pământului. A primit numeroase premii în străinătate. În alte ţări, în mediile culturale, faci o impresie bună dacă spui că vii din ţara în care trăieşte Valeriu Butulescu. În România nu se vorbeşte mai nimic despre acest scriitor…”. Dacă cineva doreşte să aprofundeze atitudinea lui Alex Ştefănescu faţă de aforistica mea, anexez link-ul materialului cuprinzător semnat de scriitorul Zenovie Cârlugea în publicaţia Gorjeanul: https://gorjeanul.ro/un-scriitor-mai-cunoscut-in-lume-decat-in-romania-valeriu-butulescu-si-istoria-lui-alex-stefanescu/

I.V.: Când și unde ați debutat ca scriitor?

V.B.: Am debutat în 1972, în „Mărturisiri literare”, revista Liceului de cultură generală din Petroşani, îndrumat şi încurajat de profesorii mei de română, Nicolae Cherciu şi Ironim Muntean. Am debutat cu poezie, eseu şi… aforisme. Un rol important în formarea mea ca scriitor a avut şi ziarul local Steagul roşu care, cu toate opreliştile vremii, a publicat multe aforisme rebele, traduse şi ajunse ulterior pe toate continentele. Debutul meu  editorial s-a produs cu aforisme, la editura bucureşteană „Litera”, unde, pe banii mei, în 1985 a apărut volumul  „Oaze de nisip”.  Cenzura a fost nemiloasă. Din cele 1.000 aforisme ale manuscrisului, redactorul de carte mi-a lăsat 200. Din fericire, le-a lăsat pe cele mai frumoase. Un an mai târziu, aforismele apar şi la Cartea Românească, în volumul colectiv „Debut ‘86”.

I.V.: Dar ca publicist, unde și când ați făcut primii „pași” ?

V.B.: Ca publicist am debutat chiar mai repede (1971) în ziarul „Steagul roşu”, la Petroşani, unde mi-au apărut note, însemnări, reportaje. Am colaborat  şi cu publicaţia „Orizont”, editată de studenţii de la Institutul de Mine din Petroşani, dar şi cu alte ziare şi reviste ale vremii. În ianuarie 1990  mi-am făcut un săptămânal  propriu („Semnal”), prima publicaţie privată din Valea Jiului.

I.V.: Care sunt cei mai importanți critici literari care au făcut referire la scrierile  dumneavoastră?

V.B.: Iar mă faceţi să cobor în grădina lui Narcis. Lista criticilor români şi străini care au făcut referiri la literatura mea este lungă; s-au adunat sute de nume. Pentru mine toţi sunt importanţi, fie că e vorba de academicienii Nicolae Manolescu, Gh. Păun, Nicolae Dabija sau de critici, precum Mircea Ghiţulescu, Cornel Moraru, Gheorghe Grigurcu, Cornel Ungureanu, Jeana Morărescu, C-tin Sorescu, Adrian Ţion, Marian Barbu, Ironim Muntean,  Camelia Elias, Fabrizio Caramagna, Milan Bestic, Tadeusz Nowak, sau laureatul Premiului Nobel, poetul Czeslaw Milosz.

La fel de importante sunt referinţele semnate de scriitorii Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Geo Bogza, Mircea Ionescu – Quintus, Daniela Crăsnaru, Ştefan Cazimir, Horia Gârbea, Octavian Opriş, Dan Costinaş, Peter Gluck,  C-tin Lupeanu, spaniolul Aureliano Sainz, germanul Holm Fickel, cehul Jiri Nasinec, chinezul Zhang Wei, lituanianul Tadas Zvirinskis, mexicanul Raul Gonzales Pinto, georgiana Nino Ivanidze, grecul Stavros Deligiorgios, sârbul Aleksandar Cotric, croatul Mladen Vukovic, slovenul Franci Cec, turcoaica Vildan Sadac Ustundag, slovaca Jana Palenikova, muntenegreanul Bojan Rajevic, polonezul Mieczyslaw Kozlowski,  libanezul Naji Naaman, nord-macedoneanul Vasil Tolevski,  aromânul Hristu Cândroveanu,  ucraineanul Stefan Tcaciuc, belarusul Anatol Krejdzicz, ecuadorianul Ulises Estrella, mongolul Gun Ayav Ayurzana, suedeza Carole Ericson – Tarnudd, olandezul Jan Willem Bos, rusoaica Tatiana Zinkievici – Estingeneeva, vietnamezul Vo Khak Nghiem, danezul Kim Toft Hansen, americanca Eva A. Ziem, canadianca Cezara Kolesnik, italianca Giuseppina Firoavanty, bulgarul Konstantin Elenkov etc.

Aş menţiona referinţele calde şi binevoitoare ale confraţilor hunedoreni: Radu Ciobanu, Gligor Haşa, Mircea Andraş, Dumitru Velea, Ioan şi Eugen Evu, Lucian Strochi, Dumitru Susan, Ioan Dan Bălan, Ion Hirghiduş, Daniel Mariş, Volodia Macovei, Gabriel Petric, Petrişor Ciorobea,  Elisabeta Bogăţan, Mihai Borşoş.   Mii de scuze celor pe care, din motive de spaţiu sau de memorie, i-am omis. Îi asigur de deplinul meu respect.

I.V.: Sunteți considerat,  în egală măsură, scriitor, jurnalist și traducător. Cum reușiți  să  „împletiți” cele trei activități?

V.B.: Ele sunt oarecum complementare, toate trei fiind forme de creaţie sub zodia scrisului.  Personal, chiar dacă am publicat şi cărţi de versuri şi proză, eu mă socotesc dramaturg. Am scris vreo 20 de piese de teatru, cu care am trăit bucuria a aproape o sută de premiere teatrale, în ţară dar şi în străinătate (Portugalia, Grecia, Bulgaria, Slovacia, Moldova, China). Piesele mele au fost jucate de teatre profesioniste (inclusiv naţionale), dar şi teatre de amatori. Aforismele mele, în cea mai mare parte a lor, sunt replici din piesele mele de teatru. Am constatat că, decupate din contextul piesei, replicile aforism capătă autonomie şi pregnanţă. Primind aripi de sine stătătoare, ele zboară mai uşor în lume, propulsate de valoarea lor intrinsecă.

Ca traducător, am răsădit în limba română florilegii ale poeziei poloneze, de la cea clasică la contemporană.  Am tradus şi proză, dar poezia este proba de foc a traducătorului. Poezia, mai ales cea clasică, încorsetată în forme fixe, cu ritm şi rimă, trebuie re-creată. E o treabă migăloasă şi responsabilă. Consider că poezia nu poate fi tradusă decât de poeţi. Am făcut şi retroversiuni, traducând în poloneză şi publicând la Cracovia şi Varşovia, versuri de Eminescu, Blaga, Arghezi, Stănescu, Dumbrăveanu, Avramescu. Sunt autorul unei antologii de lirică poloneză, în care am  inclus poezii de Mickiewicz, Kochanowski, Galczynski, Herbert, Jastrun, Kraszewski, Przybos, Rozewicz, Slonimski, Slowacki, Szymborska, Milosz, Tuwim, Wazik, Karol Wojtyla etc.

I.V.: Care sunt cele mai importante premii care v-au fost acordate în decursul  anilor?

V.B.: S-au strâns vreo sută. Aş începe cu cele naţionale, amintind Premiul Uniunii Scriitorilor (pentru creaţie dramaturgică originală) care mi s-a decernat la Festivalului Dramaturgiei Româneşti (2004) , organizat de Teatrul Naţional Timişoara, pentru comedia amară „Hoţul cinstit”, prezentată de Teatrul Naţional „Vasile Alecsandru din Bălţi (R. Moldova). Apoi, pentru comedia „Insula femeilor”  am câştigat ceea ce distinsul scriitor Horia Gârbea numeşte „Rolland Garros-ul teatrului românesc” –  Premiul FESTCO, înmânat de maestrul  George Mihăiţă, la Festivalul Comediei Româneşti, Bucureşti, 2010.

Un juriu prezidat de Nicolae Manolescu mi-a nominalizat comedia “Herghelia albastră” la cea mai bună piesă românească a anului 2009. Amintesc şi Premiul Uniunii Scriitorilor (Filiala Sibiu) pentru drama „Infinitul Brâncuşi” prezentată la Festivalului de teatru de la Lisabona. (2009)

La premii internaţionale, aş aminti  Premiul ALEKO, cea mai înaltă distincţie literară acordată anual de Bulgaria unui scriitor străin (2015),  Premiul „Il Mondo delle  Idee” la Festivalul Aforismului European de la Torino (2012), Premiul „Stanczyk Kosmopolita” la Festivalul de Literatură Independentă  FNI de la Cracovia  (2012), Premiul Paideea, Atena (2014), Premiul revistei „Observator” din Toronto (2004).  În 2014 am fost nominaizat pentru Premiul Ministerului Culturii de la Varşovia cu ocazia Zilei Internaţionale a Poeziei  UNESCO.  Dar cele mai multe premii internaţionale le-am primit în Serbia. Este vorba de Cercul de Aur , pentru aforisme (Belgrad, 2010), Premiul „Domanovic” pentru literatură satirică (Belgrad, 2010), Premiul „Kasikovic” pentru cartea Pescane Oaze (Belgrad 2011, înmânat de legendarul ministru de externe sârb Vuk Draskovic)  şi Marele Premiu la Festivalul  Satirei Balcanice (Aleksinac, 2013)  înmânat de scriitorul şi deputatul Aleksandar Cotric (un adevărat maestro al artei aforistice.

I.V.: Nu  știu dacă știți că eu am scris și publicat peste  3.000  de  catrene.  Dumneavoastră câte aforisme ați scris și publicat?

V.B.: Vă felicit!  E o performanţă. Catrenele se scriu greu. Mesajul trebuie exprimat concis, în patru versuri.  Trebuie să ai acolo introducere, punct  culminant, morală. Totul în patru versuri. Nu e treabă simplă. Şi aforismul cere concentrare maximă. Am publicat cca. 7.000 aforisme, în decurs de peste cincizeci de ani. Ele mi-au adus  mai multe satisfacţii. Am câteva aforisme care au fost publicate în peste 100 de limbi.  E „performanţa nemaiîntâlnită”  de care scria regretatul Alex Ştefănescu în „Istoria  literaturii  române  contemporane”. Uneori, fiind atât de scurte, ele sunt publicate fără  a  se ţine cont de dreptul de autor. Practic, le publică cine vrea, cu semnătura mea, dar fără să mi se mai ceară permisiunea. La  început m-am simţit indignat. Apoi, văzând  ce  frumos circulă  prin  lume, cum sar dintr-o ţară în  alta, propulsate de propria  lor valoare, a  început să-mi  placă. În  fond, am scris aceste gânduri concentrate ca să le  dăruiesc, nu ca să le vând.

I.V.: Trăiți de mulți ani în Petroșani. Cum se văd din Valea Jiului literatura și presa  care  se „fac” astăzi în țara noastră?

V.B.: N-aş spune că vederea diferă. Internetul şi publicaţiile online au redus decalajul dintre provincie şi capitală. E adevărat, cartea nu se mai bucură de respectul de odinioară.  Televiziunile şi formele vizuale de comunicare au împins-o în plan secund. Dar literatura merge înainte. Presa modernă a căpătat forme interactive. Cititorul, şi la noi, ca peste tot, îşi poate preciza imediat poziţia şi punctul de vedere. Trăim timpuri interesante…

Interviu de Ioan Vasiu /UZPR