Mineri… Minerit…

Azi flori, surle și trâmbițe, mâine lacăte pe porți. Poate e mai bine așa. Poate a venit timpul să ne luăm rămas bun de la minerit. Să lăsăm zăcămintele de cărbune să se odihnească. Să doarmă. O eternitate. Sau poate două.

Dacă acum treizeci de ani când spuneai Valea Jiului spuneai mineri și huilă, peste treizeci de ani, singura aducere aminte s-ar putea să fie Muzeul mineritului și cele câteva statui presărate prin orașele Văii. Și pajiștile sau pădurile nou apărute nu vor spune nimic despre ce a fost odată deasupra sau dedesuptul lor. Nimic nu o să marcheze trecerea în neființă a unei exploatări de cărbune. Nici măcar o placă pe care să scrie: „aici, cândva era o mină „. Și totuși…

Bunicul meu a lucrat la mină. La fel și tata. La fel ca toți vecinii, cunoscuții sau prietenii. Fie că erau brigadieri, electricieni sau ingineri, toți mergeau la șut, nu la serviciu. Toți coborau cu colivia în întuneric și toți se salutau cu „Noroc bun !” Toți erau uniți în munca și în durerea lor.

Eram mică. Auzeam povești fantastice despre mină. Credeam că era un loc magic și credeam că oamenii aceia numiți mineri erau magici și ei pentru că nu le era frică de întuneric. Apoi, pe la paisprezece ani, eram prin clasa a opta când o colegă mi-a arătat un băiat cu un comportament ciudat. „-E nebun de durere. Fratele și tatăl lui au murit în explozie la Mina Vulcan.” Parcă trăiam în alt univers. Părinții, ca să ne protejeze, nu ne-au spus nimic despre asemenea pericole. Telviziunea și ziarele tăceau mâlc. De unde să afli ? Au trecut șase luni și în septembrie, acum elevă în clasa a noua, pe lângă cărți, am primit și o punguță. Ceva dulciuri, un colac mic și o lumânare. De la o colegă care-și pierduse tatăl în explozia de la Mina Vulcan. Era pomana de jumătate de an. Așa am luat contact eu cu suferința familiilor de mineri. Și de atunci ori de câte ori auzeam sirena sunând lungubru, un fior mă trecea din cap până în picioare, pentru că știam că undeva, în măruntaiele pământului, Vâlva băii își cerea tributul.

Dumnezeu a fost bun cu familia noastră. Tata a ieșit la pensie din subteran. Și cu toate că avea patruzeci si ceva de ani, l-am auzit de multe ori spunând ” nu cred să mai apuc eu pensia „. Era om tânăr, în putere, fără probleme de sănătate, dar nu am înțeles atunci că de fapt el conștientiza pericolul la care se expunea zi de zi. Și eu mă minunam de vorbele lui…

Ultimul din familia noastră, fratele meu, inginer de mină timp de douăzeci de ani, a ieșit de curând la pensie. Cercul s-a închis. El a fost ultimul din familie care a mai muncit în mină.

De acum înainte totul e istorie. Și pentru noi și pentru mineritul din Valea Jiului care-și trăiește agonia ultimilor clipe. Și totuși…azi nu pot spune altceva decât „La mulți ani mineri ! Să vă fie viața ușoară și lipsită de pericole, că lungă nu se prea arată a fi !”

Foto: Sergiu Vințan