În ziua a 14-a din luna mai, credincioșii ortodocși celebrează pomenirea sfintilor mucenici ce au patimit in temnițele comuniste din România. Acesti sfinți mucenici s-au săvârșit în temnițele comuniste din România între anii 1945-1964, fiind chinuiți în multe feluri: cu foame, cu frig, cu bătăi, cu teroare continuă, cu insulte și umiliri nenumărate și cu multe alte chinuri prin care oameni fără Dumnezeu au căutat să le distrug credința.Vălul minciunii şi al mistificării grosolane a istoriei contemporane a naţiunii române a fost definitiv ridicat în 1994, odată cu ceea ce istoricul Jardar Seim descria ca fiind o “deschisoare” prin care istoria unei jumătăţi de Europa se eliberează şi îşi face loc spre Europa civilizată.
Acolo, la Sighet, undeva în nordul extrem al României, vechea închisoare de drept comun construită în 1897 a devenit, după 1945, noul Auswitz al României comuniste. În zilele de 5-6 mai 1950 au fost aduşi la penitenciarul Sighet peste o sută de demnitari din întreaga ţară (foşti miniştri, academicieni, economişti, militari, istorici, ziarişti, politicieni), unii dintre ei condamnaţi la pedepse grele, alţii nici măcar judecaţi. Majoritatea aveau peste 60 de ani. În octombrie-noiembrie 1950 au fost transportaţi la Sighet şi 45-50 de episcopi şi preoţi greco-catolici şi romano-catolici.
Penitenciarul era considerat „unitate de muncă specială”, cunoscută sub numele de „colonia Dunărea „, dar era, în realitate, un loc de exterminare pentru elitele ţării şi în acelaşi timp un loc sigur, de unde nu se putea fugi, frontiera Uniunii Sovietice fiind situată la mai puţin de doi kilometri. Mii de oameni au trecut pragul acestei temniţe. În doar câţiva ani, mai bine de o treime din cei care fuseseră închişi aici, doar pentru vina de a nu fi acceptat în tăcere lăsarea “cortinei roşii” peste România, au fost definitiv reduşi la tăcere.
După 1977, închisoarea de la Sighet a fost desfiinţată şi părăsită. Durerea sutelor de oameni care au cunoscut aici cele mai neînchipuite chinuri a rămas însă închisă între ruinele acesteia. După anul 2000, graţie unui proiect cultural european, spaţiul fostei puşcării comuniste de la Sighet a fost redeschis, de data aceasta ca muzeu, ca loc de pelerinaj şi carte de istorie vie a regimului comunist din România.
Am vizitat memorialul Sighet într-o zi de toridă de vară. Cu toate acestea, simpla trecere a masivelor porţi de fier şi primii paşi în interiorul acestui loc în care durerea încă plânge din toţi pereţii, îţi dă fiori reci, de gheaţă, pe şira spinării. E atâta strigăt surd al durerii în fiecare celulă a fostei închisori, încât, instantaneu, simţi nevoia de a rosti o rugăciune. Dincolo de sentimentul de tristeţe care te copleşeşte la tot pasul, odată ci intrarea în fiecare dintre cele 87 de celule de pe cele trei niveluri ale închisorii, creierul este scurtcircuitat de informaţii curpinzând adevărata istorie a României ultimei jumătăţi de veac a secolului XX. Înţelegem că tot ceea ce am învăţat la şcoală nu a fost nimic altceva decât o mare minciună. Aici, orice umbră de nostalgie a vremurilor de dinainte de 1989 dispare instantaneu, fără urmă, fără pic de regret.
Rând pe rând, celulă după celulă, la “Memorialul Sighet” ţi se dezvăluie senin, fără perdea, fără mistificări, istoria pură a României şi a Europei de Răsărit. Crudă ! Nedreaptă ! Tristă ! O Românie a închisorilor, o Românie a terorii, o Românie a tăcerii. O Europă a represiunii, o Europă a Gulagului, o Europă a decadenţei umane. Aici, în celula numărul 9 şi-a găsit sfârşitul, după ani grei de temniţă şi tortură, ilustrul om politic al perioadei interbelice Iuliu Maniu. Tot aici, se află celula în care şi-a găsit sfârşitul un alt mare om politic, Gheorghe I. Brătianu. Şi tot aici este locul în care au cunoscut supliciile terorii comuniste oameni bravi ai Rezistenţei (lotul Lazăr, lotul Vişovan, episcopul Iuliu Hossu şi mulţi, foarte mulţi, prea mulţi alţii !).
Turul celulelor de la “Memorialul Sighet” dezvăluie, celulă după celulă, pagini din istoria reală, evenimente pe care mulţi dintre noi au fost condamnaţi să le trăiască în ignoranţă sau în minciună. Regăsim aici, în spaţiul strâmt al fiecărei celule, dovezi privind adevărul despre tot ceea ce a însemna istoria comunismului în România şi în toată Europa de Est: alegerile din 1946 (celula 8), distrugerea partidelor istorice (celula 11), represiunea împotriva Bisericii (celula 13), Securitatea (celula 14), colectivizarea (celula 18), sovietizarea României (celula 19), distrugerea învăţământului şi Academiei Române (celulele 39 şi 40), distrugerea culturii şi condamnarea artiştilor şi scriitorilor (celulele 42 şi 43), Fenomenul Piteşti (celula 50), demolările din anii 80 (celula 75), “Epoca de aur” (celula 78).
Tot la Sighet, regăsim şi adevărul despre rezistenţa, despre supravieţuirea şi credinţa fără margini a celor care şi-au petrecut ani de zile ori care s-au săvârşit în spatele zidurilor acestei închisori. Şi tot la Sighet aflăm adevărul despre Tratatul de la Yalta (celula 12), Războiul Rece (celulele 25 şi 26), Solidarnosc (celula 44), Revoluţia din Ungaria (celula 83) sau Primăvara de la Praga (celula 84).
Undeva la ultimul etaj al fostei închisori, în celula cu numărul 79, se află şi o pagină de curaj din istoria minerilor din Valea Jiului, scrisă în anul 1977. Greva de atunci a minerilor din Valea Jiului este privită de istorici nu doar ca un act de curaj, de împotrivire a muncitorimii faţă de dictatura ceauşistă, ci începutul sfârşitului pentru regimul comunist din România secolului XX.
Una din componentele Memorialului este Cimitirul Săracilor, situat la 2,5 km distanţă, în afara oraşului. După cum spun legendele vremii, aici au fost îngropaţi în secret, noaptea, o bună parte a celor decedaţi în închisoarea politică. Gropile n-au putut fi identificate, între miile de morminte anterioare şi ulterioare anilor ’50, astfel încât, pentru celebrarea sacrificiului acestor victime, a fost imaginat în 1999 un proiect peisagistic. Pe suprafaţa de 14.000 mp a cimitirului a fost desenat un contur al ţării. În exteriorul conturului au fost plantaţi puieţi (în principal conifere). Prin creştere jnepenii, jepii, brazii şi molizii vor deveni un amfiteatru vegetal, în interiorul căruia „ţara” va rămâne ca o poiană. Ideea este că, în felul acesta, patria îşi ţine martirii în braţe şi îi plânge prin generaţiile repetate ale vegetaţiei. De pe o belvedere care va fi amplasată pe un loc înălţat, tocmai pe malul Tisei (care este frontiera actuală cu Ucraina), vizitatorii Memorialului vor putea vedea acest desen simbolic tot mai desluşit, pe măsură ce natura va desăvârşi proiectul.
În concluzie, vă invit, stimaţi cititori ca, măcar o dată în viaţă, să vă găsiţi timp pentru un pelerinaj la Sighet. Vizitând “Memorialul Durerii”, poate vom înţelege cu toţii mai bine cine suntem şi ce trebuie să devenim. Vom vedea că istoria Românilor nu înseamnă doar faptele de vitejie ale lui Decebal, Stefan, Mircea ori Mihai, ci şi sacrificiul unor oameni care au înfruntat cu demnitate şi credinţă anii negri ai comunismului, având convingerea că Dumnezeu va hărăzi cândva zori noi pentru oamenii acestui colţ de lume. Iar dacă acele zori noi, mijite în ultimul deceniu al secolului trecut, strălucesc astăzi, ţine doar de noi, cei care le trăim, să păstrăm vie flacăra libertăţii, respectându-ne trecutul şi rugându-ne pentru cei care au pătimit întru credinţă de avevăr, de pace, de dreptate.
O vorbă înţeleaptă spune că acel popor care nu-şi cunoaşte trecutul, e condamnat să îl repete. Pentru a ne feri pe noi şi generaţiile copiilor şi nepoţilor noştri de o astfel de tristă perspectivă, vă invit să mergeţi la Sighet, vă invit să treceţi pragul “Memorialului Durerii” şi să descoperiţi adevărata “carte de istorie” a ultimei jumătăţi din secolul XX.
