Nicicând / O poezie de Dorel Neamțu

Nicicând nu m-a nins cu atâta zestre

Cu fulgi de foc, pictați pe la ferestre

Dar unul avea chip de sărbătoare

Purtând cu el o gingașă scrisoare

Și când l-am prins în mâini, ca pe-o minune

S-a și topit, scriindu-ți al TĂU nume

Iar vântul cânta de tine și de dor

Ca o orchestră albă, fără dirijor

Și-o creangă de brad albă, cobora lin

Era chiar mâna TA, inel și destin

Iar Luna albă toți norii-i săruta

Era dulcea-ti gură, era gura TA

Și cerul alb, de vis, se tot legăna

Dar nu era el, era fruntea ta

Și vuietul ce mângâia albe zări

Era chiar glasul TĂU, fulg din depărtări

Iar vulturul ce tot mă-nconjura

Pe-un alb curat, era chiar inima TA

Și cei doi fulgi ce s-au îmbrățișat

Erau ecoul alb, al nostru sărutat

Iar în pădurea ce frunza-și scutura

Au răsărit zâmbind, poieni albe de nea

Pe fulgul alb, căzut dintr-un ecou

O stea s-a aprins, era chiar chipul TĂU

A nins cu atâta zestre, nins peste nins

Și-n fulgii noștri albi, un foc s-a aprins !