Autor: dr. DUMITRU GĂLĂȚAN JIEȚ
Brezele de Valea Jiului numite şi Brezele de Petrila sau de Petroşani îşi au originea de formare în Valea Jiului, aşa după cum le arată şi numele. Acest lucru este subliniat şi de profesor Gheorghe Neaţă – Directorul general coordonator R.G. „Dacia” Hunedoara. Acesta subliniază cu tărie, faptul că: „Rasa de ţurcane Brează are ca leagăn de formare bazinul Văii Jiului mărginit de culmile abrupte ale munţilor Parâng, Şureanu, Retezat, de localităţi precum Petrila, Lupeni, Câmpu lui Neag, Aninoasa, Băniţa, Jieţ, Crivadea, Baru Mare (…)”1.
După acelaşi valoros şi experimentat autor în domeniu: „Caracteristica fenotipică, care o defineşte este dată de desenul deosebit al feţei cu obraji de culoare închisă, castaniu închis până la negru lucios, brăzdat de o brezătură de culoare albă mai îngustă sau mai largă în forma literei „V” sau triunghi imperfect cu baza în zona frunţii (coarnelor) care coboară până la limita buzei superioare”2. Adăugând şi faptul că frumuseţea acestor oi este dată şi de coarnele întoarse mari (CÂRCIOABE, cum le numesc oierii), care dau capului un aspect de trofeu de vânătoare, pot fi considerate un fel de regine ale rasei țurcane.
Interesul prezentat faţă de frumuseţea şi avantajele acestei rase de oi ţurcane, a făcut să fie prezentă şi promovată aproape în întreaga ţară, în urma achiziţiilor făcute din Valea Jiului. O întâlnim în Mărginimea Sibiului, în judeţul Cluj, la Bistriţa Năsăud. A devenit atât de comună încât necunoscătorii nici nu-i mai cunosc originile, ca şi cu jocul jiana-jieneasca, originar din Valea Jiului, după cum arată şi numele, dar mulţi au uitat acest lucru, căci prin farmecul lui acest joc este cunoscut în întreaga ţară, chiar şi peste hotare. Pe unii „pricepuţi” în neştiinţa lor i-am auzit spunând că numele vine de la Jina. Noroc că un vecin de-al jinarilor, Constantin Şerb, în monografia „Poiana Sibiului”- 2012 explică jiana (jieneasca) ca joc specific celor din Valea Jiului, învăţat de mărgineni la nedei (Nedeia din Poiana Muierii n.n.) şi jucat la joc.
Alte caracteristici ale Brezelor. Oile breze au o constituţie robustă, caracteristică oilor de munte, cu o talie cuprinsă între 50-70 cm şi o lungime de 70-110 cm. Corpul lor este piriform, cu picioare puternice şi rezistente la mers. Capul are un aspect berbecat, puţin convex, cu coarne bine dezvoltate, răsucite. De la distanţă, chiar imită capul berbecilor.
Cât priveşte capacitatea lactogenă a lor este foarte bună. Producţia de lapte în turmele bine furajate este de 2-2,5 l lapte/zi. La măsuratul oilor care se practică în munţii momârlanilor, o oaie brează dă peste un litru de lapte. Greutatea în obţinerea acestei rase de oi ţurcane a constat chiar în faptul, ca la frumuseţea ei să se adauge şi o producţie crescută de lapte, căci este ştiut că oile frumoase dau lapte mai puţin. Natura nu a avut timp să întrunească toate aceste calităţi într-un singur exemplar şi acest lucru a trebuit să fie făcut de către oieri. Prin selecţiile care au dus la crearea acestei rase s-a păstrat brezătura dar şi o productivitate crescută de lapte.
Profesor Gheorghe Neaţă subliniază faptul că nu se cunoaşte exact timpul şi metodele de formare a acestei populaţii de oi.
Să încercăm, totuşi, să intrăm în profunzimea istoriei şi să detaliem unele lucruri, cunoscute din perioada copilăriei mele şi din relatările la zi ale mai multor generaţii de oieri din estul Văii Jiului, din perioada anilor 1945-1950, constituindu-se într-o bornă de pornire.
Oile în gospodăriile momârlanilor. Oaia a fost de-a lungul istoriei un animal important în gospodăria ţăranului din perioada geto-dacilor. Dovadă sunt turmele dacilor imortalizate pe Columna lui Traian.
Oaia a asigurat familiilor de ţărani produsele necesare alimentaţiei prin carne şi derivatele lactate: caş, brânză, unt cât şi materia primă pentru industria casnică: lână, piei.
În vremea satului de altădată nu exista gospodărie ţărănească în care să nu se audă behăitul a cel puţin 10-15 oi, ajungându-se în cele mai multe la media de 40-50, iar în cazuri mai speciale chiar la 100, în funcţie de numărul membrilor din familie şi de bogăţia terenurilor de fânaţ care asigurau hrana oilor pe durata iernii.
În funcţie de necesităţile timpurilor au fost profilate şi tipurile de oi înmulţite şi predominante în fiecare gospodărie, în urma selecţiilor făcute cu multă pricepere nativă de către crescătorii de oi.
– Pentru industria casnică. În perioada când se purtau căputuri, şube negre, ștrimfi și chiar pantaloni negri rezistenţi la murdărie, în fiecare gospodărie existau şi câteva oi cu lână neagră. Acestea ofereau lâna necesară ţesutului pentru postavul negru necesar, iar din blănița mieilor negri se confecţionau căciulile negre.
Odată ce aceste haine au dispărut din uz şi ne referim la căputuri, șube, sfetere, au dispărut şi oile negre din turme.
– Lâna albă. Terenurile de fânaţ întinse, de acasă şi de la colibe (de la pădure), cosite doar cu coasa prin perioada anilor 1945 şi o perioadă lungă după, până ce au apărut motocositoarele, necesitau o muncă grea şi istovitoare începută la sf. Petru şi Pavel şi terminată pe 15 septembrie. Era perioada cosaşilor care erau angajaţi din Piaţa Petroşani, în fiecare duminică pentru o săptămână, pentru două sau chiar pentru o lună, şi mai ales atunci când se făcea fânul la colibe, unde erau terenuri întinse de fânaţ, fânaţ cu fân mai puţin.
Primii cosaşi de care îmi aduc aminte, despre care vorbeau şi bătrânii satului veneau din Gorj, „golanii” cum le spuneau momârlanii. Aceştia coseau la început „pe lână”, pentru 7-8 kg lână albă calitatea I-a, spălată, pe săptămâna de coasă, apoi pentru 10 şi chiar pentru 12 kg. Era vorba de lâna de la 2-3 oi.
Această perioadă cu cosaşii din Gorj, o putem numi chiar „perioada romantică a cositului” în estul Văii Jiului şi mai ales în satul Jieţ. Localnicii au legat prietenii durabile cu cosaşii. Cosaşii din Leleşti (majoritari) îi invitau pe localnici la hramul bisericii lor din 8 septembrie (Sfânta Maria Mică). Momârlanii mergeau la această distracţie cu mic cu mare pentru câte 2-3 zile. Te întâlneai acolo cu majoritatea locuitorilor din satul Jieţ. Pentru leleşteni era o fală pentru cine avea mai mulţi invitaţi şi participanţi jieni. Am fost şi eu cu părinţii mei, copil fiind, de câteva ori.
La părinţii mei, perioade lungi de timp au venit la coasă: Bobulete din satul Leleşti şi Udroiu din Crasna. Aceştia ştiau când începea coasa şi nu mai făcea haltă în Piaţa Petroşani, veneau direct acasă la părinţii mei.
Când s-au rărit cosaşii din Leleşti şi din alte sate gorjene datorită deschiderii Fabricii de ciment de la Bârseşti (1965) unde s-au angajat în număr mare, locul lor a fost ocupat de către maramureşeni, oameni harnici cu un temperament vulcanic.
Lâna albă a ţurcanelor jiene, cu firul lung, a fost căutată o perioadă şi de saşii de la Cisnădie fiind folosită la confecţionarea covoarelor persane. Aceştia târguiau cu banii jos. Preţul lânii era după calitatea ei: prima un pol; a doua optşpe; a treia şaişpe kilu4.
Au fost vremuri bune pentru valorificarea lânii. Oierii jieni s-au străduit să fie la înălţime. Prin selecţii succesive, au obţinut oi cu lână bogată, cu firul lung, lâna se „târa” după oi.
A trecut, însă, această perioadă. Căutarea şi preţul lânii au ajuns la pământ. Cu lâna de pe o oaie, oierul dacă-şi mai poate cumpăra o sticlă cu bere. În multe cazuri lâna este arsă pe câmp.
– Cioarecii (iţarii) momârlăneşti şi poenăreşti. Din lâna albă toarsă şi ţesută la război s-a obţinut materialul din care s-au confecţionat cioarecii. Chiar bătută la piuă, pănura din lâna oilor ţurcane era destul de aspră, aşa că atunci când a apărut pănura fină din lână bircă (merinos) a poenarilor, model de la saşii transilvăneni, le-a făcut cu ochiul şi oierilor momârlani. Aceştia au adus oi „birci”, cu lână fină din Mărginimea Sibiului. Nu au reuşit transplantul cu ele, căci nu erau obişnuite cu gerul iernilor jiene de altădată. Soluţia a fost una singură: s-a adus postavul gata ţesut din care jienii au confecţionat cioarecii.
– Tipul de oi jieneşti în satele de altădată. În urmă cu peste 70 de ani, după aspectul lâniţei de pe bot, în Valea Jiului, oile ţurcane se împărţeau în cinci categorii distincte:
– Oile băle care aveau în întregime botul acoperit cu o lâniţă albă, în consonanţă cu lâna corpului;
– Oile mărcuşe, cu botul alb, dar cu pistrui negri, un bot, parcă stropit precum zugrăveala „bob de orez”;
– Bucălăile cu botul în exclusivitate negru. La acestea parcă şi lâna corpului era puţin mai închisă la culoare, nu era albul acela imaculat;
– Oile oacheşe, care aveau în jurul ochilor „ochelari” de lâniţă neagră, ca şi în jurul orificiilor nazale (partea inferioară a botului);
– Brezele, cu o dungă albă centrată pe toată lungimea botului5.
În general, oile nu prea aveau coarne, această podoabă fiind destinată „împopoţonării” berbecilor. Brezele au fost încă de pe atunci apreciate pentru frumuseţea capului lor, mai ales atunci când aveau şi coarne bine dezvoltate. Ele au atras atenţia crescătorilor de oi.
Cred că acesta este momentul zero, de la care a pornit munca de selecţie pentru crearea rasei de oi ţurcane breze, selecţie făcută de fiecare oier în parte în turma lui după pricepere şi dăruire. Acest lucru a pornit din dragostea oierilor pentru frumos.
Oierii iubitori de frumos. Crescătorii de oi din Valea Jiului au fost tot timpul pretenţioşi în selectarea oilor pentru prăsilă, dar în acelaşi timp au fost şi „ocoşi”, să aibă fiecare cele mai frumoase oi din sat, să aibă cu se „făli”. Această concurenţă se ducea şi între sate. Încă de prin anii 1950 cei care pretindeau că au cele mai frumoase oi, erau oierii din satele Jieţ, Livezeni, Slătinioara și Sălătruc. Ei aveau oi mai mari, cu lână bogată. În batjocură le spuneau oilor mai mici din celelalte sate „capre”. Mulţi dintre aceşti oieri „făloşi” sacrificau producţia de lapte pentru frumuseţea unor oi, care chiar dacă nu erau productive, ştiindu-se că oile frumoase, de cele mai multe ori nu sunt bune şi de lapte, le ţineau în turmă. Ba, chiar mai mult, pentru a atrage atenţia asupra lor puneau clopotul turmei la gâtul lor. Oile din Valea Jiului au atras atenţia şi au fost apreciate şi de crescătorii de oi din alte zone ale ţării, în special de cei din Mărginimea Sibiului şi mai ales de Poienari. Aceştia tot timpul s-au dat „în vânt” după oile jiene. Veneau toamna, încă dinaintea anilor 1950 şi cumpărau oi tinere şi berbeci pentru prăsilă, mai ales din satul Jieţ, pentru a-şi ameliora rasele. Vestitul oier Călina Ionel zis Bâja, originar din satul Slătinoara, căsătorit și stabilit în satul Jieţ, avea pe lângă calităţile notabile de bun crescător de oi şi certe calităţi de negustor. În fiecare toamnă aduna un ciopor de 200-300 oi tinere şi berbeci pentru prăsilă de la oierii de frunte din Valea Jiului. La data convenită veneau poenarii și cumpărau întregul ciopor, plătind cu „banii jos”.
Selectarea pentru oile Breze. Aşa după cum am mai amintit, între satele Jieţ, Livezeni și Slătinioara a fost tot timpul o concurenţă pentru a avea cele mai frumoase oi, şi încă de prin anii 1950 au început să se orienteze spre oile breze.
Dintre oierii de altădată, de frunte din satul Jieţ, amintim doar câţiva: Călina Ionel zis Bâja (1914 – 1984), Tică al Floarii (1908-1968), Valeri lui Muiata (1919-1968), Nicolae Ginerica (1891-1975), Magher Ion Pilea (1929-2001), Nemeş Ioan zis Boboacă (1900-1973), Gălăţan Ioan Şelu (1913-1992).
Din Livezeni renumiți oieri au fost Barna Nicolae și Buzdrigă iar din Slătinioara Călina, Bălan, ai Gaioanii, ai lui Boloț.
Oierii din aceste sate pentru a face faţă concurenţei au fost printre primii care au introdus primăvara la fătarea oilor în furajarea lor, boabele de porumb, câte o fele sau un litru la zi pentru oile fătate. Tatăl meu aducea porumb cu trenul în vagoanele cu marfă, în saci, încă din anul 1950 de la Lechinţa şi de la Beclean pe Someş, având prevăzută anume suma alocată acestui lucru din bugetul familiei.
Desfăşurarea selecţiei. Oaia ţurcană este o rasă bine determinată care are mai ales capacitatea, așa după cum subliniază specialiștii, de a transmite descendenţilor ei toate caracterele. Oierii din Valea Jiului au simţit acest lucru şi au selectat în timp, an după an, cele mai frumoase oi breze pentru reproducere, împerecheate cu berbeci frumoşi, proveniţi din oi bune de lapte pentru a combina utilul cu frumosul, adică au ținut cont de aspectul fizic dar și de producția de lapte, lână şi carne.
Munca de selecţie începută în urmă cu peste 70 de ani a fost continuată cu aceeași dăruire și pricepere de către urmașii vestiților oieri și adusă până în ziua de azi. Pentru a face acest proces de selecţie cu rezultate bune, oierii trebuiau să cunoască arborele genealogic al fiecărei oi şi berbec ce se foloseau pentru prăsilă.
Pasiunea unor crescători de oi a mers atât de departe încât, azi cu greu o putem crede ca realitate. Tatăl meu, om cu doar patru clase, dar, „născut la stână”, fără cunoştinţe de genetică, de ereditate, cunoştea strămoşii principalelor oi şi berbeci din turma sa care se întindeau pe 6-7 generaţii în urmă. Pentru împerecheri folosea exemplarele de berbeci (având de unde alege) pe aceia care aveau în arborele lor genealogic ascendenţi cu caracterele pe care dorea să le promoveze. La fel se întâmpla şi cu oile. Îl auzeai: „de la asta nu ţin mielele, că acum 10 ani strămoaşa ei, una brează, nu dădea decât o juma de litru de lapte”. Paradoxal, cu toate aceste cunoştinţe uimitoare ale sale, rezultate din pasiunea pentru creşterea oilor, nu cred că ştia numele bunicilor săi.
Atunci când făcea selecţia mieluţelor pentru prăsilă, ţinea cont de cele mai mici detalii din caracterele celor 6-7 generaţii dinaintea lor, trecute pe răbojul minţii sale.
Prin anii 1961-1962, în turma sa avea multe oi breze şi a participat la cunoscuta expoziţie de animale de la Băcia, dacă-mi aduc bine aminte intitulată „Bălţata românească” şi a ocupat locul I pe judeţ din rândul crescătorilor de oi din judeţ, pentru oile sale breze. Pentru acest lucru a fost cadorisit cu un aparat de radio portativ, pe baterii marca „Albatros”, care există şi azi în casa de la Jieț în „Mini-muzeul de familie”.
Urmaşii oierilor vestiţi din jurul anilor 1950, care au pornit pe drumul lung al selecţiilor pentru înmulţirea numărului oilor breze şi a calităţilor acestora, au continuat această muncă grea şi responsabilă, ajungându-se acum ca turmă întreagă de oi, din toate satele Văii Jiului să fie doar breze.
Au apărut acum oieri tineri, tot atât de pasionaţi pentru creşterea oilor ca şi predecesorii lor. Acordarea subvenției APIA pentru creșterea animalelor, susținerea și întreținerea pajiștilor, îmbunătățirea căilor de acces, modernizarea vechilor stâne şi construirea altora noi cu sprijinul Composesoratului „Obştea jiană” Petrila, a revigorat oieritul în această localitate. În prezent pe raza oraşului Petrila, numărul oilor breze a atins cifra de 6.500 – 7.000 de capete.
Discutam zilele trecute cu tineri oieri din satul Jieţ: Rus Filimon (Monică), care are în jur de 100 de oi, toate breze, cu Cic Ioan care are în jur de 70-80, la fel, toate breze. Curiozitatea mea a fost să-i întreb cum se descurcă, la strungă, la muls, cu coarnele oilor breze. Mi-au spus că destul de greu, au vânătăi, la umeri, la braţe, de asemenea haine spintecate, dar performanțele acestora compensează aceste neajunsuri.
Pentru tinerii oieri din zilele noastre, este o mândrie să privească la frumuseţea oilor breze din turma lor, o mândrie şi mai mare să admire o strungă întreagă de oi la munte, toate breze. Diferențele de gabarit și frumusețe de prin anii 1950, când au apărut zorii nașterii ”brezelor de Valea Jiului”, au dispărut acum. Toate oile sunt la fel de mândre și de productive, parcă sunt trase la indigo. Și în satele Cimpa, Burdești, Taia, etc. vorbim de oi breze, mari și frumoase. Amintim aici dintre crescătorii de oi doar câțiva: Culiță Trăilă care are în jur de 100 asemenea oi breze, pe Răduca Iulian cu 130 de oi. Nu-l putem omite nici pe primarul Petrilei, originar din satul Burdești, posesorul unei frumoase turme care numără în jur de 100 de oi breze. Este vorba de Vasile Jurca, și lista ar putea continua.
Brezele de Valea Jiului sunt căutate şi acum în ţară, mai ales pentru prăsilă. Berbecii pentru prăsilă au ajuns să se vândă la preţuri incredibile de 2000-3000 de euro bucată.
Acest interes şi comerţul cu oile breze din Valea Jiului, au dus la împânzirea ţării cu această rasă.
Pentru a nu se şterge cu buretele meritele oierilor jieni în producerea şi promovarea acestei rase de oi ţurcane, trebuie să se recunoască oficial acest lucru, este necesar ca pe botul acestei rase să fie aplicată ştampila: „MADE ÎN VALEA JIULUI”, altfel se va întâmpla în viitor ca şi cu jocul jiana (jieneasca). Nu mi se pare corect, nici în glumă, să aud spunându-se jieneasca de la Dorohoi sau de la Galaţi. Este un bun naţional, dar să nu-i uităm originile.
Oierii din Petrila aşteaptă cu nerăbdarea omologarea rasei de ţurcane breze. Primarul oraşului Petrila, Vasile Jurca s-a mişcat destul de bine în acest sens.
La invitaţia primarului Vasile Jurca, în ziua de 10 noiembrie 2018 a avut loc la Casa de Cultură din oraşul Petrila o întâlnire între crescătorii de ovine locali şi conducerea Asociaţiei crescătorilor de ovine „Dacia” – Hunedoara, fiind prezenţi Dumitru Andreşoi preşedinte, ing. Gheorghe Dan Neaţa, director coordonator al cărţii de rasă. Întâlnirea a avut la bază informarea crescătorilor de oi din Petrila despre beneficiile pe care le pot avea datorită rasei de oi pe care o cresc „Oaia brează”, considerată a produce cel mai mult lapte şi carne, vizavi de subvenţiile europene de care aceştia ar putea beneficia prin omologarea şi atestarea rasei.
În ziua de 22 mai 2021, Vasile Jurca l-a invitat din nou pe domnul Neaţă la măsuratul oilor în Muncelul Dobrăii, pentru a vedea pe viu producţia de lapte a acestei rase care îşi aşteaptă omologarea. Chiar primarul Vasile Jurca a măsurat cu această ocazie laptele de la oile sale. Deci acesta nu acţionează după ureche ci în cunoştinţă de cauză. Au fost prezenţi şi reporteri de la Agro TV – Bucureşti.
Note
1.Prof. Gheorghe Neaţă: Breaza, origini şi performanţă, ziarul Exclusiv, 22 martie, 2021.
2.Idem.
3.Idem.
4.Dumitru Gălăţan-Jieţ: Nedeia din Poiana Muierii, Editura Etnologică, Bucureşti, 2021, pag. 82.
5.Dumitru Gălăţan-Jieţ: Păstoritul din Valea Jiului ieri şi azi, Editura Măiastra, Tg. Jiu, 2014.
Fotografii realizate de Vasile Laurențiu Sorin