Lumea e mare, dar ce contează când magia-i după colț? Tu trebuie doar să crezi și ea îți va dezvălui un loc, o poveste, o experiență minunată. Lumea e mare!…
Departe, departe, peste văi și păduri, în Munții Poiana Ruscă, ascuns adânc în Ținutul Pădurenilor, se află satul Alun. Un sat cu un drum pavat cu marmură, cu o biserică impunătoare din marmură, cu fundațiile caselor și grajdurilor din marmură. Un sat cu o carieră de unde blocuri întregi de marmură au plecat, în alte timpuri, spre Viena, Budapesta sau spre nebunia lui Ceaușescu, de la Casa Poporului din București.
Un sat cu o vechime de peste 1000 de ani. Alun. Azi, un sat pustiu! Încremenit în timp.
Aventura noastră începe la Ghelari. De aici urcăm spre Poienița Voinii, un alt loc cu reverberații puternice, îndeosebi pentru iubitorii de folclor. Drum îngust printre păduri. Cât vezi cu ochii, păduri. Păduri colorate în culorile toamnei. La un moment dat asfaltul e înlocuit de drum pietruit. Bunicel. Trecem pe lângă câteva case. Trecem și pe lângă Casa memorială Drăgan Muntean. Așa cumt trecem și pe lângă casa cu un mormânt în temelie. Indicatorul ne arată spre satul Alun parta comunei Bunila. Drumul șerpuiește acum printre dealuri. Nu vezi țipenie de suflet. Nici om, nici animal. Doar drum îngust, dealuri și păduri. La un moment dat drumul începe să fie pavat. Cu bucăți de marmură. Bucată cu bucată, acest drum despre care, pe bună dreptate se spune că este drumul cel mai scump de la noi, duce spre satul Alun. Sau, mai degrabă, spre o altă lume. Așa cum s-ar putea spune și că e drumul care duce spre nicăieri. Dar nu e așa!
Departe, departe, în Ținutul Pădurenilor există un sat pustiu. Perfect conservat, încremenit în timp, întro veșnică așteptare, dar pustiu. Aicil, parcă te-ai afla într-o poveste. Îmi aduc aminte de Cernobîl, cu imaginile apocaliptice ale acelui oraș încremenit și el în timp, după tragedia nucleară. Cam asta e și senzația pe care o ai când pășești aici, în satul Alun. Pornesc ușor, la pas, pe ulițe. Văd case impunătoare, construite pe fundații de… marmură. Văd și grădini cu pomi fructiferi năpădite acum de ierburi. Văd porți din metal zăvorâte cu lanțuri. Lacăte pe porți. Lacăte pe vieți.
Ajung la biserica din lemn. Trainică! Cu trei sute de ani în spate. De peste gardul unei grădini culeg un măr. Roșu. Dulce și bun. De pe alt gard culeg un trandafir. Tot roșu. Cu un miros bogat. Nehibridat, ca trandafirii de generație nouă, din florării și din curțile oamenilor de la oraș.
Nu e nici țipenie de om. Niciun câine. Nimic. Merg spre biserica de marmură. În față stă o mașină, un prim semn al civilizației moderne în acest sat uitat de timp0 și de lume. Deschid poarta, pătrund în curte. Biserica e măreață! Mă întâmpină aici, în sfârșit, un suflet viu. O măicuță. Îmi spune, cu răbdare și pricepere, povestea lăcașului de cult. Îmi vorbește despre cei doi ctitori care au sfârșit, unul la Aiud, celalalt la Văcărești.
Înțeleg cum caracatița roșie si-a întins tentaculele hidoase până aici, departe, peste păduri. Au venit după lemn, după marmură și după nminereu de fier. Dar a luat și viața satului. A luat o lume. Mi se spune că aici s-a vrut să se facă un CAP. Pădurenii, încăpățânați, decât să se înscrie în „ceape”, au plecat mai bine jos, în Hunedoara, la Combinat. Iar satul a rămas pustiu. Măicuța e însă optimistă. Știe că satul o să renască. Că vor veni investitori, că statul o să se implice, că turiștii vor călca în număr mare locurile, iar lanțurile de pe porți vor fi rupte și ușile acestor case majestuoase se vor deschide din nou, pentru a primi oaspeți.
Până atunci, undeva, departe peste păduri, ascuns adânc in Ținutul Pădurenilor, satul Alun își plânge destinul trist și trăiește din amintirea de a fi fost un sat bogat. Cu un drum de marmură, cu o biserică de marmură, cu fundațiile caselor din marmură. Rămânâd însă, până una-alta, un sat singur, încremenit în timp. Un loc magic care așteaptă ca cineva să-i rupă vraja și să-l trezească la viață!
