Ecourile neinspiratei intervenții a unui consilier local din Petroșani în ceea ce privește necesitatea finanțării CSM Jiul Petroșani, deși s-au mai atenuat, continuă să genereze emoție în rândul celor pentru care echipa Jiul înseamnă mai mult decât o simplă echipă de fotbal. Unul dintre cei care simt acest lucru este și reputatul scriitor și om de cultură Valriu Butulescu, și el membru al Consiliului local al municipiului Petroșani. Acesta arată că, odată cu pledoaria anti-Jiul a colegului său liberal din Consiliul local municipal Petroșani, care propunerea practic desfiinţarea legendarei echipe de fotbal „Jiul ” (motivând că nu e Real Madrid!) i-a stârnit nu numai indignarea dar şi un val de calde aduceri aminte.

***

De când mă ştiu m-au fascinat lucrurile frumoase. Aşa că era imposibil să nu mă îndrăgostesc şi de fotbal, ca toţii tinerii.

Am început să bat mingea la Preajba, pe izlazul comunal, apoi la Petroşani, în curtea şcolii. Şi pe terenurile de fotbal din cartierul Dimitrov, pe atunci pline de viaţă. Făceam treaba aceasta binişor. Am fost repede remarcat, fiind dirijat spre stadion. Însă niciodată nu mi-a plăcut să fac ce fac cei mulţi. Am ales postul de portar…

De ce? Eram încântat că din toată echipa, numai eu aveam voie să joc mingea cu mâna. Încântat de porecla dată (Pantera Neagră), beneficiind de o detentă remarcabilă (mă antrenasem mult la săritura în înălţime), ţâşneam în careu şi culegeam autoritar mingea de deasupra capetelor atacanţilor adverşi. Care se fereau ca de foc să pună mâna pe minge! O plăcere!

Sigur, nu reuşeam întotdeauna! Dar şi atunci când luam gol, plonjam frumos. Câteva fracţiuni de secundă, zburam ca o pasăre. Aterizam elegant, pe coate. Şi acum mai am cicatrice. Spectatorii erau încântaţi, şi îmi iertau golul.

Când am primit legitimaţia de fotbalist, am plâns de bucurie. M-a impresionat mai mult chiar decât buletinul de identitate. Eram atât de mândru… Pe-atunci, fotbaliştii erau mai admiraţi ca astăzi… Îmi făceam deja planuri de viitor…

Prima mea echipă a fost „Utilajul” Petroşani, Am jucat un sezon întreg în campionatul judeţean. Făceam deplasări frumoase, la Baru Mare şi Haţeg… Echipa nu avea autobuz. Ne urcam într-un camion, sus în ladă, aşezaţi pe băncuţe de lemn! Nu prea era voie, dar miliţia închidea ochii. Ştia că suntem fotbalişti. Antrenorul Nicolae Lazăr (Miki) putea merge în cabină, cu şoferul! Dar, solidar cu echipa, rămânea cu noi, sus, în ladă…

Fireşte, nu primeam bani. Clubul ne punea la dispoziţie echipament. Aveam ghete cu crampoane. Cine mai era ca mine? Şi, după fiecare meci, mergeam la restaurantul „Modern” unde primeam câte un grătar mare, cu cartofi prăjiţi, salată şi o bere! Fericirea de pe lume…

Când am împlinit 18 ani, profesorul Ion Butulescu, dirigintele şi fratele meu, m-a dirijat spre echipa fanion, Jiul Petroşani. Pe-atunci, antrenorul echipei era Titus Ozon, o legendă a fotbalului din epocă…

Nu aveam eu faţă de echipa mare. Am ajuns la cea de tineret, în ciurda de mânji a antrenorului Emil Ciurdărescu. Echipa avea portari, mai antrenaţi decât mine.

Dar nu m-am predat. M-am antrenat cu nădejde. Cine nu ştie, crede că la antrenamente băieţii joacă întruna fotbal! Ar fi prea frumos! O bună parte din timp este afectat pregătirii fizice. Aici ne antrenam toţi. Echipa de tineret rezerve, făcea deplasări în ţară, cu echipa mare. Avea vedetele ei…

Cea mai grea probă fizică pentru mine era căratul unui coechipier în spate! Şi nu oricum. Trebuia să urc şi să cobor treptele tribunelor cu el în spinare, fără să-l răstorn! E adevărat, când terminam, situaţia se inversa! El mă căra pe mine…

Ca portar, eram suplu şi uşor. Săream ca un arc, din bară în bară. Dar când antrenorul mi l-a pus în cârcă pe masivul atacant Eugen Diaconescu, am simţit că-mi tremură picioarele! Dar nu m-am lăsat. Diaconescu era deja vedetă! O extremă de mare valoare. Aşa că m-am opintit din răsputeri. Era o onoare pentru mine să-l car…

N-am apucat să fiu titularizat în echipa Jiul. Cea mai frumoasă amintire a mea e legată de antrenamente. Odată, nu ştiu cum s-a întâmplat, la antrenamentul portarilor a apărut marele Petre Libardi! Jucător de naţională! El era zeul fotbalului în Valea Jiului. Un Messi hunedorean. Libardi a executat câteva lovituri de la 11 m.

Nu-mi venea să cred! Eram pe linia porţii, iar în faţa mea, la punctul cu var, se pregătea să tragă el, marele Libardi… Am avut noroc. Am ghicit colţul. Am plonjat ca din tun şi am prins mingea, strângând-o la piept. E o senzaţie unică. Pluteşti în aer. Zbori. Ai vrea să nu se mai termine.

Nu-mi venea să cred. Apărasem un penalty tras de Libardi! O bucurie nebună îmi inunda sufletul. M-am ridicat, privind fericit spre antrenor. L-am auzit pe Libardi spunându-i: „Mârtanul ăsta sare bine…”

Îmi doream să ajung fotbalist în prima divizie! Pe, atunci era o onoare mare. Nu aveai banii de azi, dar gloria era incomparabilă. Când trecea un fotbalist, lumea îl saluta. Toate fetele întorceau capul. Aveai şi unele facilităţi. Terminai mai uşor facultatea (toţi profesorii erau microbişti), primeai repartiţie unde-ţi doreai, primăria îţi da imedeiat apartament şi butelie de aragaz. Iar la serviciu, nu trebuia să mergi decât în zilele de salariu. Însă stadionul în ziua meciului era plin de lume. Cei ce nu încăpeau se urcau în plopii din jur, sau urmăreau meciul cu binoclul, din balcoane. Ziua meciului era o sărbătoare! Azi, aşa ceva e de neînţeles. Azi fotbalul a devenit o afacere.

Începusem deja ultimul an de liceu. Urma bacalaureatul şi admiterea la facultate. Fotbalul serios cere timp şi exerciţii. La fel şi cartea serioasă! Trebuia să optez, După un scurt consiliu de familie, am decis să suspend antrenamentele până devin student. Apoi lucrurile au luat o altă turnură. Am plecat la studii peste hotare…

N-am ajuns fotbalist profesionist! Viaţa m-a împins pe alte căi… Dar fotbalul mi-a rămas mereu în suflet… După Revoluţie, am asistat cu durere şi neputinţă la căderea echipei Jiul din prima ligă naţională. Dar, printr-un efort al administraţiei locale şi cu susţinerea directă a domnului Primar, echipa de fotbal s-a salvat. E adevărat, joacî îmzt-un eşalon inferior. Dar continuă să existe…

P.S. În poza (făcută pe stadionul din Petrila acum vreo 50 ani!) mă puteţi vedea la mijloc, în rândul de jos…

Valeriu BUTULESCU