Poezia lui Dorel Neamțu, distinsul profesor din Petrila și fiu al pământului momârlan, este o căutare înmiresmată prin pâlcurile memoriei și ale spiritului românesc autentic.

În versurile sale, adunate în volumul ,,Iubiri pierdute” ( Ed. Exclusiv, 2020), se simte o împăcare profundă între omul contemporan și sacrul arhaic, între durerea unei iubiri trecute și rădăcina eternă a neamului. Limbajul poeziei lui Neamțu este direct, popular și simțit, cu infuzii de metaforă firească, născută nu din școală, ci din viață. Este limbajul satului arhetipal, al copilăriei petrecute între ciobani și rândunele, al sfințeniei simple, regăsită în „paharul cu apă vie, uitat de mic copil pe o piatră arsă de soare”.

Această metaforă, din poemul „Cinstire”, simbolizează întreaga poetică a autorului: o sete de sens, de curăție, de rădăcină, pe care numai inima o poate înțelege, în lipsa unei busole lumești, „fără puncte cardinale”.

Tematic, lirica sa se hrănește din iubire, din sat și din Dumnezeu – triada fundamentală a unei poezii deopotrivă nostalgice și sacrosante. Fie că evocă figura părintească („cu cununile pe frunte, de mireasă și de mire”), fie că înalță un omagiu plin de de afectivitate lui Brâncuși („Mi-au răspuns, sculptat, Brâncuși!”), poetul nu se abate de la ethosul său profund românesc și uman. El vede în sat nu doar locul nașterii, ci începutul tuturor lucrurilor, o împărăție a Mamei, în care dorul nu e sentiment, ci drum inițiatic: „Satul meu nu-i de vânzare / E sămânță în ogoare”.

În stil, Dorel Neamțu cultivă o poezie narativă, confesivă, uneori cu alură de rugăciune sau de doină, alteori cu vervă aforistică ori dialogică. Aici se simte filonul popular, dar și amprenta profund spirituală, aproape religioasă, care dă unitate întregului volum.

Versuri precum „Dă Doamne o lege / Ca să mă dezlege” sau „Numai litere pe cer” dezvăluie o poetică a deznădejdii îmblânzite de credință și a dorului transfigurat în lumină. Versurile sale despre iubire nu sunt simple evocări sentimentale, ci juruințe ale memoriei și ale dorinței de regăsire. În „Sărutul tău”, gustul dragostei e „fruct copt” și „marginea pădurii” devine altar al unei iubiri mistice. Iubirea e trăită cu durerea unei revelații: „Cine n-a ars în dragoste… să ardă atunci, pe vremea potopului”.

Mai mult decât o poezie a reîntoarcerii sau a elogierii tradiției, versurile lui Dorel Neamțu devin mărturie a unui spirit care n-a uitat cum se numără anii ciobanilor, cum se coase haina cu arnici, cum „se sting lămpile” pentru a se aprinde o inimă.

Acest univers are o aură creștină discretă, dar omniprezentă – crucea, icoana, îngerul, părinții sfinți, „literele pe cer”, toate conturează o teologie lirică personală, caldă, maternă, așa cum întâlnim în poemul „De la cruce pân’- la mine”.

Dorel Neamțu se încadrează în tradiția poeziei românești rurale și mistice, de sorginte blagiană și argheziană, dar filtrată prin sensibilitatea proprie unui om care a văzut și lumea, dar s-a întors acasă. De altfel, versul „M-am întors din lume-acasă / Un izvor de apă deasă” este nu doar o imagine poetică, ci un adevăr de viață.

Acest poet nu experimentează forme noi, nu caută originalitatea cu orice preț, ci păstrează sacralitatea formei simple, „țărănești”, dând cuvântului un rost curativ și etern. Într-o vreme în care poezia se rupe adesea de inimă, Neamțu reînnoadă acest fir cu o sinceritate dezarmantă. Poezia lui nu e neapărat pentru critici, ci pentru cititorii care încă mai aud „clopotele de la stână” și caută „un capăt de curcubeu”. Este poezia unei inimi care „arde și îngheață”, dar nu cedează, ci cântă – pe glasul moștenit de la părinți și dăruit fiului său, Mihai-Alin, în numele unei iubirii continue.

Argintul tâmplelor lui Dorel Neamțu e mai mult decât semn de vârstă – e semn de lumină adunată în cuvânt. Poezia sa, trăită, nu prefabricată, e punte între generații, între sacru și simțire, între mama cu arniciul și fiul cu îngerul pe umeri.

Într-o lume dezrădăcinată, ,,Iubiri pierdute” e un volum care ne amintește că poezia e, mai întâi, casă. Și că „satul meu nu-i de vânzare”.

Dumitru SÂRGHIE