Recunosc. Am o slăbiciune profund omenească. Citesc mai toate materialele de pe net care fac referire la persoana mea. O fi orgoliu, ceva vanitate, un pic de narcisism? Tot ce se poate. Dar când vezi că un scriitor italian, vorbind despre Virgiliu şi Dante pomeneşte şi de Butulescu, nu poţi să treci nepăsător mai departe. Te opreşti şi citeşti.
Cu atât mai mult, cu cât eseul abordează un subiect de mare actualitate. Scriitorul Paolo Pisano ne explică în ce măsură terapia frumosului transpus literar ne ajută să traversăm aceste zile atât de stresante. Şi pentru italieni, şi pentru noi.
Pe undeva m-am regăsit pe aceeaşi baricadă de idei. Şi eu, prin aforisme, comentarii şi mici eseuri legate de autoizolare încerc, literar şi constructiv, să-mi umplu timpul, invitându-vă şi pe Dv. la acest cenaclu virtual. De aceea, fără a fi un translator profesionist de limba italiană am făcut o traducere în română a unui fragment din această interesantă lucrare.
„Poezia este necesitatea noastră superfluă. În această perioadă de izolare emoţională suntem cu toții condamnaţi la un mod de viaţă claustrofob. Simţim nevoia unor cuvinte consistente, care să ne hrănească inima cu încredere și optimism. Asta permite cel puțin o privire asupra unui orizont al sensului existenţei noastre. Cu toții suntem puțin dezorientați, la fel de pierduți ca Dante în pădurea întunecată, care este o alegorie a existenței umane, în plină confuzie.
AJUTORUL POEZIEI
Poezia vine să ne salveze așa cum face Virgiliu cu Dante: ne oferă o busolă interioară care ne permite să ne orientăm în haosul lumii. Valeriu Butulescu scrie: „Poezia s-a născut în noaptea când omul a început să contemple luna, conștient că nu e comestibilă”. Mi se pare o definiție potrivită: în inutilitatea poeziei stă puterea ei. Citez un mare poet italian al secolului al XVIII-lea, Giuseppe Parini, care a scris: „Poezia nu este necesară ca pâinea și nici folositoare ca măgarul sau boul”.
SCOPUL POEZIEI
Poezia este inutilă pentru că nu este servitoarea nimănui. Nu este o servitoare, ci o doamnă, aşa cum este filosofia pentru Aristotel. Cred că este necesar să recâștigăm o poziţie evidentă: atunci când ne uităm la un film, vizităm un muzeu sau ascultăm muzică, nu ne întrebăm de ce trebuie să ne petrecem timpul în acest fel. Nici o obsesie utilitară nu vine să ne tracaseze. Utilizarea unei opere de artă – a oricărei opere de artă – are un scop unic: să reînnoiască, să regenereze emoțiile noastre. Ceea ce ne oferă poezia este o dilatare emoțională a existenței noastre, care ne permite să reducem distanţa dintre multul pe care îl simțim și puținul pe care îl putem exprima. Marele poet romantic Keats scria cândva că poezia „make soul”, adică face suflet, sporeşte cantitatea sufletului nostru.
Paradoxal, cu cât sufletul nostru este mai greu, cu atât ne ridicăm mai sus – într-un moment antigravitațional – deasupra tărâmului problemelor cotidiene. Lejeritatea pe care ne-o oferă marea poezie nu este fatalitate, ci – așa cum ne spune Baudelaire în „Elevation” – este privilegiul de a privi viața de sus pentru a recunoaște mai bine mica măsură a trăirilor noastre cotidiene.
FORMA LITERARĂ DE APĂRARE A VIEŢII
Știm cu toții că au existat poeți și scriitori care au încercat să sprijine marile cauze ale umanității. Literatura – a spus Pavese – este și o formă de apărare împotriva ofenselor aduse vieţii. Sunt poeți care au dat glas celor ce nu se puteau exprima , printr-un angajament umanist, fiind martorii unor mari suferinţe existenţiale, ai unor oribile nedreptăţi şi ai unor violenţe dintre cele mai brutale, Mulți poeți – după perioade de violență colectivă – și-au propus prin poezie sarcina de refacere a omului „rifare l’uomo” (așa cum a scris Salvatore Quasimodo în perioada imediat următoare războiului); reparați traiul, reveniți să învățați acele valori morale și culturale care stau la baza fiecărei comunități umane”.
Aici se încheie fragmentul tradus. Cine vrea să-l lectureze integral, în original, poate să intre pe https://libreriamo.it/…/perche-la-poesia-ci-aiuta-a-vivere…/
Sigur, în spiritul celor expuse mai sus, nu-mi rămâne decât să subscriu. Să recomand arta, dar mai ales literatura de bună calitate pentru a traversa aceste zile grele. Marile valori universal valabile ale literaturii ne permit să ne clădim speranţa şi orizontul de aşteptare pe adâncul şi frumuseţea sufletului omenesc.
Acesta ar trebui să fie mesajul umanist al scriitorilor şi formatorilor de opinie din spaţiul spiritual românesc. O abordare optimistă şi constructivă. Intelectuală. Din păcate nu e aşa. Puţinele privighetori nu se mai aud din orăcăiala generală a bălţii. Mulţi, foarte mulţi condeieri se întrec în a lovi orbeşte, în dreapta şi în stânga. Generează devastatoare curente de opinie. Parcă nici nu văd dramatismul momentului. Scriitura lor este o permanentă răfuială. Toată lumea e vinovată, mai puţin ei. Nici o măsură nu le convine. Nici un om nu-i mai satisface. Fantezia lor artistică, greşit orientată, sporeşte panica. Contribuie la dezagregarea structurilor statale, care, încet, încet se clatină. Se declară adepţi ai statului de drept, dar terfelesc bruma de autoritate a instituţiilor publice. Se declară democraţi, dar în adâncul sufletului lor, sunt anarhici. Nici o urmă de empatie, de solidaritate, de compasiune. Luările lor de poziţie, isterice şi agresive, sporesc starea de confuzie, adâncesc dezastrul. Din unii dintre ei, dacă vor fi goliţi de exacerbatul lor sine, nu va rămâne aproape nimic…
Valeriu BUTULESCU