Bunicul mamei a lucrat la mină.
Bunicul meu a ieșit la pensie de la mină. Tata…la fel.
Fratele meu, inginer , speră să iasă la pensie de la mină. El este ultimul din familie care mai calcă în subteran.
Cuvinte ca: șut, cărbune, mină, colivie, puț, combină, abataj, viață grea, explozie, îmi sunt familiare. Am crescut cu ele. Le-am întâlnit mai apoi, întro formă evoluată la facultate. Calcule peste calcule, scheme, strategii !…Viața lor, a minerilor, tot grea. Este o meserie pe cale de dispariție. Cel puțin la noi. Din când în când îi omagiem. Ne aducem aminte de sacrificiul lor. De Lupeni 29, de Lupeni 77 și de alte zile neștiute de nimeni în care ei au coborât acolo jos, cu durerea lor, pentru ca undeva, acolo sus să fie lumină.
Am coborât o singură dată în mină. Știam la ce să mă aștept. Eram pregătită sufletește.
Și totuși…
Colivia parcă cade în gol. Întuneric.
Noroi.
Locuri strâmte unde te târăști efectiv.
Ajungi apoi în abataj. E cald. E un fel de iad. Zgomot. Utilaje. Mineri îmbrăcați sumar de la brâu în sus. Cu cizme și cască. Fac o fotografie cu noi, cei intrați poate pentru prima oară în subteran. Ne îmbie cu apă, glumesc cu noi și se întorc la lucru. Ieșim.Afară e soare și e bine. Privesc fotografia și doar atunci îmi dau seama că în afară de albul dinților și al ochilor, totul la ei, la mineri este negru. Acoperit cu praf de cărbune. Sau poate e totuși praf de stele.
Nu vreau să mai trăiesc experiența acesta din nou. Nu vreau să mai cobor în mină. Nici nu o să mai pot. S-a hotărât. Mineritul e nerentabil. Cărbunele e poluant. Minele sunt periculoase. Vâlva -băii își cere încă porția de jertfă umană.
Și totuși, vreau ca fiul meu să nu uite că stră-străbunicul său, străbunicul, bunicul, unchiul, vecinul și aproape toți cunoscuții au fost cândva mineri. Și dacă vreodată o să scrie o carte, mi-aș dori ca acesta să fie despre mineri. Despre oamenii simpli, muncitori, despre oamenii minunat de loiali, de cinstiți care au fost cândva mineri.
