Eminentul on de cultură Valeriu Butulescu nu este doar un scriitor de excepție, un politician fin și un om implicat în viața urbei sale, ci și un apreciat specialist în industria minieră, fiind doctor în științe inginerești la una din cele mai apreciate instituiții de învățământ superior în domeniul minier din Europa (Academia de Mine și Metalurgie din Cracovia-Polonia). A lucrat zeci de ani în sectorul minier al Văii Jiului, ca specialist dar și în calitate de consilier al unor conducători din compania de cărbune din Valea Jiului.
Chiar și în aceste condiții, Valeriu Butulescu nu se numără printre militanții unei cauze pierdute, preferând să-și păstreze în punctele de vedere exprimate în mod public asupra sensibilei teme a viitorului mineritului din Valea Jiului, o poziție realistă și onestă.
Iată suficiente motive pentru ca omagiul său adus oamenilor adâncului, printr-un eseu publicat pe rețelele de socializare într-un moment în care se consemnează punctul final al extracției de huilă pe întregul continent european, să constituie pentru noi toți, cei care trăim într-o zonă ce datorează atât de multe cărbunelui, un punct de vedere pertinent, onest și onorabil, pe care care cu permisiunea acestuia, îl găzduim și aici, în cele ce urmează:
OMAGIU ADUS OAMENILOR ADÂNCULUI LA SFÂRŞITUL HUILEI EUROPENE…
Cărbunele este materia primă care a revoluţionat cel mai mult civilizaţia umană. Cărbunele a însufleţit metalurgia lumii. Oamenii au descoperit accidental aceste „pietre care ard” la suprafaţă. Devenind indispensabil, cărbunele a fost căutat tot mai adânc. A apărut meseria de miner. Oameni puternici şi neînfricaţi, care coborau zilnic în măruntaiele pământului…
Acum un secol, în Europa de Vest lucrau aproape 4 milioane de mineri! Ei au pus baza marii revoluţii industriale din Europa. Foamea de cărbune a fost uriaşă. Azi mineri cărbunari în Europa de Vest nu mai există… Şi în cea de Est sunt pe cale de dispariţie.
Multă lume se întreabă de ce! Cum a putut să dispară o branşă atât de puternică şi de numeroasă? Răspunsul nu e greu. Au apărut surse noi de energie, ieftine şi nepoluante, promovate şi stimulate. Hidrocentralele, generatoarele eoliene, bateriile foto-voltaice, centralele nucleare au detronat cărbunele, punând capăt hegemoniei sale triseculare.
Diversificarea surselor de energie a făcut ca huila să-şi piardă statutul de „materie strategică”. Chiar dacă multe ţări europene continuă să folosească huilă energetică şi metalurgică, ea se poate cumpăra la discreţie pe piaţa liberă a combustibililor. Iar preţul ei este mult sub costul huilei europene…
Mai apare o întrebare. De ce a devenit huila europeană nerentabilă? Cauze sunt multe. Cărbunele bun şi ieftin din subsolul Europei a fost exploatat. Că se sapă şi se scoate de aproape trei secole! A rămas cărbunele mai slab, localizat tot mai adânc, tot mai departe de puţ!
La falimentul huilei europene a contribuit şi liberalizarea forţei de muncă. Salariile în minerit au crescut peste tot în Europa. La care trebuie adăugate cheltuielile mari legate de acompaniamentul social, protecţia muncii şi a mediului. S-au impus standarde ecologice exigente, care au sporit cheltuielile minelor. Iar supertehnica şi utilajele moderne, deşi au ridicat mult productivitatea, costă bani grei! Cumpărarea lor a dus la o creştere semnificativă a cheltuielilor.
Mineritul s-a restrâns treptat şi din motive de piaţă. Cererea nu mai era cea de odinioară. Energetica putea să-şi cumpere cărbune mai bun şi mai ieftin din import. Şi populaţia preferă încălzirea cu gaz. Puţini sunt cei care mai vor să „focărească”! Izolarea termică a caselor a redus mult necesarul de energie.
Cu toate acestea, multe state europene şi-au menţinut mineritul perdant, fie din tradiţie, fie din considerente sociale, acordând de la buget subvenţii, transferuri şi alte forme de ajutor de stat. Printre ele, şi România.
Criza s-a acutizat acum opt ani, în Uniunea Europeană. Atunci s-a conturat o nouă politică energetică. S-a hotărât interzicerea ajutoarelor de stat pentru minerit în toate ţările membre! S-a dat un preaviz de cinci ani. Minele care puteau deveni rentabile, puteau să-şi continue activitatea după 2018! Celelalte urmau să fie oprite.
Cheltuielile mari din minerit şi-au spus cuvântul. În afara unor mine poloneze (binecuvântate de Dumnezeu cu cărbune bun şi condiţii geo-miniere de excepţie!) toate celelalte exploatări miniere subterane din UE au fost nevoite să se oprească.
Ca de obicei, România a căutat subterfugii. S-a făcut că nu înţelege. În loc să ia măsurile imediate ale altor state, oprind minele şi asigurând alternative pentru oameni (pensionări anticipate, plăţi compensatorii, programe de reconversie etc), autorităţile au închis ochii la ineficienţa crasă şi iremediabilă a mineritului. Care s-a scufundat treptat în datorii şi pierderi.
Unele guverne au anulat datoriile mineritului! Dar această soluţie nu ajuta minerii. Minele aveau nevoi de bani, nu de datorii anulate. Pe care oricum nu le plăteau! Minele aveau nevoie de sume uriaşe pentru retehnologizare şi modernizare! Bani de salarii! Sume pe care statul nu le mai poate plăti, prin lege.
S-a încercat, pentru a şaptea oară, o „reorganizare”. Dar mineritul nu mai poate fi scos din coma în care a intrat, prin simple organigrame. E de ani buni în insolvenţă! Are nevoie de miliarde de lei noi pentru a supravieţui, în condiţiile în care azi pierde zilnic aproape cinci milioane de lei!
Până la urmă, cu o întârziere de trei ani, s-a înţeles. Nu putem face nici noi altceva decât celelalte state UE. Inclusiv cele din Est: Bulgaria, Ungaria, Slovacia, Cehia etc. Oprirea activităţii minelor subterane devenea o necesitate. Nu putem asista inerţi la prăduirea bugetului, continuând o activitate atât de profund nerentabilă!
Dar acest lucru nu se poate face oricum. Trebuie să asigurăm surse de existenţă pentru aceşti oameni! Plăţi compensatorii, programe de reconversie, pensionări anticipate,! Aşa cum s-a făcut peste tot în UE!
Bine, bine, vor spune unii! Dar de ce atâta grijă faţă de mineri? Că alţii au fost aruncaţi fără milă din fabricile cumpărate de patroni! Aşa e! Au şi aceşti oameni dreptate…
Revin însă la cele spuse la început! Nici o altă categorie profesională nu are în cont meritele istorice şi sacrificiile de sânge ale minerilor. În Valea Jiului au murit în accidente de muncă mii de oameni! Între localnici, minele au secerat mai multe vieţi omeneşti decât cele două războaie mondiale. Valea Jiului a fost atât amar de vreme inima energetică a României! Acest aspect nu poate fi trecut cu vederea.
Mineritul Văii Jiului devine istorie! Dar o istorie biseculară, demnă de tot respectul, pilon de seamă al progresului tehnic al naţiunii noastre. Branşa lor număra cândva zeci de mii de oameni. Azi mai sunt 4000…
Să-i ajutăm în finalul dramatic şi inevitabil al acestei tradiţionale activităţi! Şi să păstrăm vie amintirea acestor oameni. Care, ca peste tot în Europa, au făcut posibil saltul societăţii, de la feudalismul agrar al începutului la tehnicitatea prezentului. Noroc bun!
VALERIU BUTULESCU