Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul … grăirii în deşert nu mi-l da mie.

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău. Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.
(Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul sau „Rugăciunea Postului Mare”)

Duhul grăirii în deşert este o deviere de la sensul iniţial al darului vorbirii, dat nouă de Dumnezeu. Am primit acest dar pentru a exprima adevărul, pentru a ne zidi unii pe alţii în iubire şi nu spre flecăreală şi vorbiri deşarte. Este acel duh care duce la uciderea duhovnicească a semenilor noştri.

Pentru unii oameni, a vorbi înseamnă a comunica cu Dumnezeu (rugăciunea), a intra în comuniune cu aproapele. Pentru alţii, vorbirea este instrumentul profesiei lor (oratoria). Din păcate, pentru foarte mulţi, vorbirea devine un mijloc de a scăpa de plictiseală, degenerând în flecăreală, bârfă şi clevetire.

Iată ce spun câţiva dintre marii oameni ai lui Dumnezeu despre vorbirea în deşert:

Sfântul Nicodim Aghioritul consideră grăirea în deşert ca fiind semn de neştiinţă şi nerozie, poarta bârfei răutăcioase, sluga minciunilor şi a indiferenţei faţă de evlavia râvnitore şi fierbinte.

Avva Dorotei spune: „De multe ori discutăm dintr-o dispoziţie pentru vorbărie. Vom spune ceva, poate fără să vrem, ne va scăpa un cuvânt şi îl vom întrista pe fratele nostru. În schimb, atunci când cineva vorbeşte cu măsură, spre folosul celuilalt, Dumnezeu nu va permite ca acesta să se tulbure din cauza cuvintelor noastre.” Tot el ne îndeamnă: „Exact aşa cum ţinem post de la mâncare, aşa să postească şi limba noastră şi să fie departe de bârfa răutăcioasă, de minciună, de vorbărie, de dezaprobarea aproapelui, de mânie şi, în general, de orice păcat care se face cu limba.”

Sfântul Ioan Scărarul caracterizează clevetirea drept tronul zădărniciei, semnul neştiinţei, începutul judecăţii, calea spre absurditate, cauza minciunii, pierderea bucuriei duhovniceşti şi a rugăciunii.

Prin urmare, să ne păzim limba şi să folosim darul vorbirii spre slava lui Dumnezeu şi spre zidirea sufletească a noastră şi a celor din jur.

Sorin MICUȚIU – scriitor