“Un pas mic pentru om, unul mare pentru omenire…” rostea astronautul Armstrong, în momentul în care a făcut primul pas pe Lună. Puţini sunt cei care ştiu că o astfel de exclamaţie (poate puţin stilizată şi adaptată la dimensiuni mai mici !) este la îndemâna oricărui român. Asta deoarece, undeva în Carpaţii de Curbură, există un peisaj similar celui de pe Lună, în zona cunoscută drept Pâclele Mari şi Mici sau vulcanii noroioşi.
Auzisem despre ei încă de pe vremea de mult trecută a şcolii, dar până acolo nu am ajuns niciodată. Din când în când, o ştire sau o imagine îmi trezea dorinţa de a vedea acest loc dar, din varii motive, amânam vizitarea lor pe altă dată. Într-un final, drumurile turismului de vacanță ne-au dus şi pe meleaguri buzoiene. Traseul urmat de noi a fost dinspre Braşov spre Buzău, prin Întorsura Buzăului, pe Valea Siriului, urmând defileul de marginea lacului de acumulare Siriu.
Drumul, în general bun, ne-a purtat printr-o zonă care merită văzută dar care este întrecută în frumuseţea peisajului de porţile de intrare spre Valea Jiului (Defileul Jiului, Cheile Jieţului sau Câmpuşel-Câmpu lui Neag). Înainte de a ajunge în municipiul Buzău, în comuna Berca, schimbăm direcţia spre stânga, cale de vreo 12 km, pe un drum indicat corespunzător spre vulcani. Şoseaua şerpuieşte la început prin sate, iar mai apoi printre dealurile cu forme ciudate ale Subcarpaţilor de Curbură. Din când în când câte un indicator ne îndrumă spre Rezervaţia Pâclele Mari. Ajungem în sfârşit la destinaţie.
Parcarea cât de cât amenajată, taxa de intrare (nu foarte mare), instructajul de rigoare (vulcanii noroioşi fiind, pe cât de frumoşi, pe atât de periculoşi din cauza amestecului toxic pe care-l emană), micul magazin cu pliante şi souveniruri, toate ne duc cu gândul că deşi mai au mult drum de parcurs românii în ceea ce priveşte promovarea şi serviciile turistice de calitate, totuşi măcar încep să profite de pe urma frumuseţilor cu care ne-a hărăzit Dumnezeu.
Ce sunt, de fapt, vulcanii noroioşi ? Deşi aflaţi pe aceste meleaguri de când lumea, vulcanii noroioşi au fost menţionaţi pentru prima dată de către francezul H. Cognand în anul 1867 când s-a aflat la Berca pentru prospecţiuni petroliere. Au fost însă descrişi cu adevărat după alţi 20 de ani, în anul 1887, de către primul profesor de mineralogie al Universităţii din Iaşi, Grigore Cobălcescu. Totuşi au mai trebuit să treacă câţiva ani buni până în 1924, când zona Pâclele Mari-Pâclele Mici a fost declarată monument al naturii.
Dincolo de porţile de intrare păşim pe un alt tărâm, într-o lume desprinsă parcă din filmele SF. Dacă totul nu ar fi atât de natural, atât de evident, ai avea impresia că te afli pe un ingenios amenajat platou de filmare.
În spatele nostru se întind dealurile înverzite, cu fâneţe proapăt cosite, iar în faţă ni se deschide un peisaj ca „de pe Lună”, cum zic unii, sau „din Sahara”, cum zic alţii dintre sutele de turişti care vin zilnic aici pentru a vedea minunea.
Nu contrazic pe nimeni, pentru simplul fapt că nu am fost nici pe Lună, nici în deşert, dar peisajul care ni se întinde în faţa ochilor este cu totul altceva faţă de ceea ce am văzut până acum. Cratere în formă de con de dimensiuni nu foarte mari în care bolborosesc mici lacuri de lavă rece, mai exact un amestec de pământ şi apă ce pare să clocotească sub acţiunea gazelor aflate în scoarţa terestră, mici râuri negricioase ce se preling pe versanţii craterelor, alţi vulcani abia născuţi de dimensiunea unui nasture, şanţuri adânci, adevărate canioane provocate de ploaie şi vânt, toate ni se deschid în faţa ochilor, într-un inegalabil spectacol al naturii.
Uscat de soare şi vânt, noroiul negricios capătă o culoare gri-gălbuie, pe alocuri chiar albicioasă. Deşi crusta de deasupra, uscată şi brăzdată de mii de crăpături pare solidă, sub startul superficial se ascund adevărate capcane. De altfel, încă de la intrarea în rezervaţie, ghidul ne atrage atenţia asupra faptului că deşi vulcanii noroioşi nu sunt periculoşi, totuşi, în contact cu pielea, noroiul toxic al acestora poate provoca alergii, iritaţii sau chiar arsuri. Cu toate acestea câmpurile uscate, crăpate, brăzdate de noroiul ce se scurge lent din craterele vulcanilor, lipsite de orice formă de viaţă sunt, aproape miraculos, mediul propice de viaţă pentru două flori rare ce-şi trag seva şi frumuseţea din solurile sărate ale Pâclelor.
Peisajul straniu îl impresionează la maxim și pe micul nostru fotoreporter Sergiu, care vrea să ştie de unde vine lava, de ce vine, de ce e rece şi multe alte întrebări la care aflăm posibile răspunsuri de pe enciclopedia virtuală: Internetul.
Tot pe internet am aflat că vulcanii noroioşi de la Buzău sunt extrem de rari în lume şi unici în Europa, ei mai activând doar în zona asiatică a Siberiei, în Indonezia şi Australia.
Am plecat realmente impresionaţi de peisajul ciudat care se află într-o continuă schimbare la Pâclele Mici şi Mari care, măcar o dată în viaţă, merită văzute, aşa cum la fel merită văzute şi alte ciudăţenii ale naturii create de Dumnezeu şi desăvârşite de timp, apă, soare şi vânt, unele dintre ele aflate la sute de kilometri depărtare de casă, altele aflate nu departe de noi, de Valea Jiului: Cheile Sohodolului din judeţul Gorj, Cheile Corcoaiei de pe Valea Cernei sau Cazanele Dunării.
Şi dacă dorul de ducă v-ar purta paşii spre meleaguri îndepărtate, înainte de a vizita Stonehenge sau Piramidele egiptene, puteţi merge în Munţii Orăştiei la Sarmizegetusa Regia. Sau cel puţin urmăriţi reportajele turistice din ziarul nostru. Pentru că avem o ţară frumoasă care merită văzută de noi şi de alţii, de toată lumea !
VULCANII NOROIOȘI DE LA BERCA-BUZĂU / GALERIE FOTO:
***