Dr. Dumitru Gălățan Jieț despre un colind milenar unicat: Pițărăii din Valea Jiului

Folclorul obiceiurilor de iarnă la români este, după cum credem, prin frumusețe și diversitate, cel mai frumos din lume. Și, dacă ar fi să așezăm dintru început câteva repere acestui excurs, să nu uităm că un gânditor tradiționalist român, în luptă cu unele teorii de hibridare a culturii noastre, A. C. Popovici, spune simplu și cu dreptate: ”Viața unei națiuni e cultura ei proprie”. ¹

Crăciunul vine în fiecare an, precedat de colindele din Ajun, colinde ce ajung la inimile tuturor. Copiii, mai ales la sate, sunt cei mai apropiați de măreața sărbătoare, așteptând-o cu emoție, cu bucurie și cu pregătiri entuziaste, caracteristice vârstei lor. Ei sunt nelipsiții colindători care amintesc an de an, cu clinchet de clopoței și voci cristaline, nașterea Mântuitorului.

A colinda înseamnă ”a umbla din casă în casă cu colinde”. ² Pițărăii se înscriu în acest obicei de a colinda, de a ura pe la fiecare casă. Aceștia sunt întâlniți în majoritatea zonelor din țară, fie sub această denumire, fie sub altele având aproximativ aceleași caracteristici, bineînțeles cu deosebiri mai mici sau mai mari, de la zonă la zonă.

Valea Jiului face, în acest caz o notă aparte față de celelalte zone din țară, în care se întâlnesc pițărăi la colindat, pițărăii de aici având particularități notabile pe care le vom evidenția comparativ după ce vom trece în revistă, pe scurt, aspectul pițărăilor din diferite zone etno-folclorice din țară.

Așa după cum menționa Tudor Pamfilie încă din anul 1914 ”prin Banat și prin alte părți din Ardeal, copiii care merg cu colindatul se numesc pițerei sau pizerei; împărțiți pe cete sub conducerea unui vătav de ceată, ei umblă prin sat de la casă la casă poftind ziua lui Ajun cu adausul: – ”că-i mai bună a lui Crăciun”.

Pentru a răsplăti umblatul acestora, stăpânul casei colindate le dădea covrigei, mere, nuci. Aceiași pițărăi, organizați în cete de copii formate din 5 până la 40 de inși, colindau în tot cursul zilei de Ajun și în munții Apuseni. La plecarea de la case colindate, așa cum precizează același Tudor Pamfilie, aceștia spuneau: ”- Noi ieșim, Dumnezeu intră.”

Tudor Pamfilie mai remarca faptul că ”prin unele părți din Oltenia, copiii își fac câte un mic steag alcătuit dintr-o prăjină împestrițată la fum, în capătul căreia leagă o basma, două sau trei, cari au un ban de argint, câteva fire de busuioc și puțină tămâie, închipuind darurile pe care magii le-au adus la iesle.”

Chiar și celebrul Constantin Brâncuși își amintea faptul că atunci când a fost copil a fost la colindat cu pițării.

Venind în vremuri mai apropiate nouă, reținem faptul că și acum în munții Apuseni tot copiii pleacă cu colindatul căruia îi spun bițăratul sau bizareaua, derivat, probabil de la bîzărăi (pițărăi). Copiii merg din casă în casă ”transmițând vestea nașterii pruncului Iisus: – O vinit Ajunul lui Crăciun, cu ceas bun și cu zile multe.” ⁵ Drept răsplată, colindătorii primesc de obicei mere, nuci, colăcei, felii de cozonac. Și acum este păstrată formula de încheiere a colindatului (”- Noi ieșim, Dumnezeu intră”), semnalată încă din 1914 de către Tudor Pamfilie.

Ce este ”bizăreaua” semnalată de Simona Lazăr și Tudor Cireș cu care colindă copiii în munții Apuseni ? Aceasta este făcută din lemn de răchită ținut o noapte la nea, pentru a îngheța. După aceea, cu mezdreala, se fac din el, plete-plete. Mezdreala este o lamă de fier ascuțit, cu două mânere laterale, cu care se jeluiește bucata de lemn și se fac acele plete frumoase la un capăt” ⁶ Copiii folosesc bizăreaua și pe post de baston, pletele bățului par a fi păr de înger. În Valea Jiului, mezdreala se numește cuțitoaie.

În județul Mehedinți, profesorul Cornel Boteanu, autorul mai multor monografii a acordat atenție și obiceiului pițărăilor, în scrierile sale etnografice. Într-un articol din revista Răstimp, el face precizarea că în satele din Plaiul Cloșani ⁷ pițărăi li se spune copiilor mai mici, dar și colăceilor care se fac și se împart cu această ocazie ca și în alte părți. În ultima perioadă aceștia au fost înlocuiți cu biscuiți, napolitane, mere, nuci. Copiii colindă de obicei dimineața, iar colindeții îi întâlnim de regulă seara, fiind alcătuiți doar din adulți.

Corespondentul steagurilor momârlănești, după cum afirmă Cornel Boteanu, în județul Mehedinți îl constituie colindele. Acestea se primesc de pomană la mormântul morților și sunt înfipte seara, după colindat, în unele sate, în morminte, iar altele se revine dimineața pentru a face același lucru.

Colindele de la care se derivă și denumirea de colindeți a obiceiului, sunt făcute dintr-un băț de alun, care are pe el semnul spiralei realizat prin afumare într-o alternanță alb-negru. Unele zone sunt afumate decojit, iar altele păstrând coaja. La îndepărtarea cojii după afumare, rămân aceste alternanțe. Acestea, așa cum remarca și Cornel Boteanu, ”chiar  dacă nu se ridică la frumusețea steagurilor din Valea Jiului ale pițărăilor, din punct de vedere al podoabelor se remarcă prin simplitate și prin valoarea simbolică” ⁸

În Plaiul Cloșani, mai apare și un alt aspect legat de pițărăi, așa după cum remarcă Boteanu, înrudit poate mai mult cu  cel din Moldova. În unele sate colindătorii poartă măști, colindatul începând de la amiază, încheindu-se cu o horă în centrul satului, ocazie cu care sunt premiate cele mai reușite măști. Pentru a se masca și a nu fi recunoscuți, copiii intră în Peștera Cloșani, de unde după ce sunt strigați de cei rămași afară, ies mascați și colindatul începe.

ÎN CONCLUZIE, în restul zonelor țării, Transilvania, Banat, Oltenia, pițărăii sunt alcătuiți doar din cete de copii, lipsesc steagurile mari și impunătoare, locul lor fiind luat de unele cu rol simbolic, având formă de boate, numite colindeți, bizărea sau altfel, în funcție de zona respectivă. Acolo unde participă la colindatul pițărăilor și adulți, colindul adulților are loc seara, în seara Ajunului de Crăciun, pe câtă vreme copiii colindă doar ziua.

Pițărăii din Valea Jiului

Generalități. Ziua Pițărăilor, așa cum este cunoscută ziua Ajunului de Crăciun în satul Jieț, tocmai pentru faptul că în această zi are loc colindul acestora. În urma unui amplu studiu, în anul 1998 am, publicat un articol în presa locală în care am numit pițărăii ”un colind colectiv al întregului sat, desfășurat în ziua ajunului de Crăciun a fiecărui an.” ⁹

Acești colindători formați din copii, tineri, vârstnici, femei, bărbați, pleacă  dimineața de la un capăt al satului, trecând pe la fiecare gospodărie din sat unde sunt așteptați de către gazde cu desagii plini cu mere, pere, nuci, țipăi (un fel de colăceri micuți), precum și cu țuică fiartă pentru adulți. Aceste daruri sunt așezate în străiți pe care le au asupra lor fiecare colindător. La fiecare casă, fără a se pune problema că sunt primiți sau nu, colindătorii intră în ocol sau în grădina din apropiere, unde încing învârtite cu strigături în acompaniamentul fluierelor. După ce urează gazdei ”Sărbători fericite” și ”La mulți ani !” merg mai departe, la altă casă. Cu fiecare casă colindată, grupul pițărăilor crește numeric cu cei colindați, care li se alătură. Salutul constant al pițărăilor, când ajung la fiecare casă, este: ”Bună ziua (seara) lui Ajun !”, alții completând ”Da-i mai bună a lui Crăciun !” În casele mai importante din sat, pițărăii intră și joacă înăuntru, aceasta fiind o mare onoare pentru gazdă. Când ajung în fața desagilor cu daruri, colindătorii le urează obișnuitul apelativ: ”Dă-mi și mie, mătușă !” Apelativul mătușă este adresat de toată lumea, indiferent de vârsta celei care scoate darurile din desagi, dar de obicei acestea sunt  femei în vârstă.

Nu pot exista pițărăi fără steaguri. În fruntea pițărăilor se deplasează feciorii care poartă steagurile. Caratele pițărăilor din fiecare sat sunt date de numărul și frumusețea steagurilor.

Pițărăii au reguli tradiționale, statornicite de-a lungul veacurilor, pe care nimeni nu se încumetă să le schimbe. Ei respectă același loc de adunare, aceeași oră de pornire și același traseu, precum și același mod de desfășurare. La capătul satului se ajunge de obicei după lăsarea întunericului.

Pițărăi au existat aproape în fiecare sat din Valea Jiului, dar în unele au dispărut cu timpul. În estul Văii Jiului mai găsim pițărăi doar în satele Jieț și Maleia, iar de doi ani au fost reluați și cei din satul Cimpa. Cei mai constanți și mai grandioși pițărăi sunt din satul Jieț. În anul 2008 am alcătuit prima și singura monografie a pițărăilor din Valea Jiului, în care pe bună dreptate am numit satul Jieț, Capitala pițărăilor. ¹⁰

În cele ce urmează, vom descrie și analiza puțin pițărăii din satul Jieț.

Locul de adunare. În satul Jieț, locul de adunare al pițărăilor pentru a pleca pe traseul colindatului a fost ”la Jura”, în curtea casei străbune a preotului parohiei Jieț, Jura Marcu (1914-1997). Încă de la ora nouă, după ce momârlanii își îngrijesc animalele, adică le dau porția de fân și apoi le adapă, încep să șiruiască pe ulițele satului cei care ”merg la pițărăi”, căci așa se numește participarea. De-a lungul vremurilor, pițărăii erau îmbrăcați la unison în frumoase costume momârlănești. Mulți dintre ei nu aveau altfel de haine decât cele momârlănești. Acum costumația este mai împestrițată. De pe fiecare uliță care are deschidere la locul adunării, acestea fiind oarecum în partea centrală a satului, apar grupuri de copii, tineri, vârstnici, bărbați sau femei, însoțiți de fluierașii satului care îi ard câte o zicătură din mers. Tinerii rostesc ”minciuni” momârlănești (strigături), unele chiar mobilizatoare: ”Hai cu noi la pițărăi / După mere și țipăi !”. Fiecare participant are asupra sa straița în care va așeza darurile primite.

Modul de desfășurare. După jocul pițărăilor în curtea casei Jura, cu steagurile în față, pițărăii pornesc la colindat. De obicei, pentru a le ura un colind frumos, sunt de față primarul, consilierii primăriei, bătrâni ai satului. La ieșirea din ocolul casei Jura (locul de adunare) pițărăii sunt așteptați cu primii desagi plini, din care primesc daruri. Toată lumea înconjoară desaga și cu mâinile întinse, într-o mare hărmălaie, fiecare rostește: ”Dă-mi și mie, mătușă”, căci de obicei, cele care împart darurile sunt femei mai în vârstă, cărora li se spune ”mătușă”. Uneori se întâlnesc și situații hilare, în locul unor mătuși să se afle o femeie mai tânără sau o față, iar cel ce solicită darurile să fie mai în vârstă decât ea. Dar oricum lucrul e stabilit, tânără sau mai în vârstă, tot ”mătușă” rămâne.

La fiecare casă pițărăii sunt așteptați cu desaga încărcată iar bărbații (gazdele) își fac apariția cu plosca sau glaja cu țuică fiartă la care s-a adăugat piper, chimen și zahăr, o băutură specific momârlănească în anotimpul rece. Se bea direct din sticlă, trecută din mână în mână.

Ajunși la casele gospodarilor, pițărăii salută cu tradiționalul ”Bună ziua lui Ajun !” (sau Bună seara, după caz), urează gazdei mulți ani, sănătate și fericire. La îndemnul fluierașilor, tinerii încing câte o învârtită jienească în ocolul casei. Persoanele mai vârstnice mai schimbă păreri cu gazda privind sănătatea, realizările din timpul anului, proiecte de viitor. Acesta este un fel de ”căutare” între săteni, de vizitare anuală, care precede ”umblatul popii cu crucea” dinaintea Bobotezei.

La casele mai de vază, pițărăii intră și joacă înăuntru. Nu lipsesc strigăturile: ”Hai noroc și sănătate / Dea Domnul s-aveți de toate / Să vă fie masa, masă / Să vă fie casa, casă / Și la anul care vine / S-auzim numai de bine !”

Strigarea sămânței. La casele unde sunt fete de măritat, darurile au și altă prezentare. Fata așează pe un taner (farfurie) bomboane de pom, ciocolată, turtă dulce, eventual câte o sticluță cu lichior. Se retrage mai departe de casă ”pe furiș” să nu fie văzută și strigă: ”Sămânță, hai la sămânță !” fiind așa numita strigare a sămânței. Desprinzându-se din grup, feciorii aleargă spre fată, iar cel mai destoinic care ajunge primul are privilegiul de a primi tanerul cu ”sămânță”. Acestuia îi rămâne ”sămânța” de speranță de a obține pe viitor mâna fetei. Dar cum aranjamentele nu lipsesc nici la sate, de obicei fata are un pretendent ”acceptat” pe care îl anunță din timp asupra locului unde se va posta ea cu sămânța, aflându-se așa ”ca din întâmplare” cât mai aproape, pentru a ajunge primul.

Darurile din desagi. Cele mai vechi daruri din desagi pe care le primeau pițărăii drept răsplată pentru colindat au fost ȚIPĂII, acei colăcei micuți de mărimea unui pumn, împletiți. Bunicul meu patern, născut în anul 1874 iar tatăl lui în 1840, iar al acestuia pe la 1810, povestea din amintirile bătrânilor săi despre acești țipăi. Cu puțină bunăvoință am stabilit existența lor prin jurul anului 1800. Nimeni nu-și mai amintea și originea acestui nume. Cu greu, discutând cu mai mulți vârstnici ai satelor, am reușit să stabilesc originea acestui nume. Gălățan Nemeș Nicolae ¹¹ din satul Jieț, din auzite de la străbunii săi, susținea că originea denumirii țipăilor ar fi următoarea: pe vremea când colindatul era răsplătit doar cu acești mici țipăi, înghesuiala mare făcută de copii în jurul desagilor le punea în încurcătură pe femeile care împărțeau colăceii, fiind depășite de situație. Atunci, bărbatul care privea amuzat scena respectivă, își scotea consoarta din încurcătură: ”Țipă-i, țipăi !”, adică aruncă-i, iar femeia îi arunca ”în ploaie” deasupra copiilor care de obicei îi prindeau din zbor sau îi culegeau din zăpada pufoasă care, în satul de altădată, însoțea întotdeauna sărbătoarea Crăciunului. Din această împrejurare le-ar fi rămas colăceilor numele de ”țipăi”.

S-a cam renunțat de mulți ani la acești țipăi, locul lor a fost luat de mere, pere, nuci, iar mai nou de eugenii, ciocolată, portocale, mandarine etc.

Steagul pițărăilor. Nu pot exista pițărăi fără steaguri. Acestea sunt purtate de către feciori în fruntea colindătorilor. Purtarea se face în număr impar de ani 1-3-5 etc.

Steagurile impresionează prin mărimea lor, dintotdeauna cele mai frumoase, mai mari, mai împodobite au fost cele ale pițărăilor din satul Jieț, cărora datorită mărimii capului lor, cei din Livezeni le-au spus buzdugane.  Steagul are o prăjină de alun cu o lungime de aproximativ 4 metri. Pe aceasta, la extremitatea superioară, pe o lungime de aproximativ 1 m sunt așezate trei cununi longitudinale din flori de hârtie creponată, de diferite culori, totalizând 200-300 de flori. La extremitatea steagului, pe un suport în formă de cruce se așează, circular, o a patra cunună cu flori, loc de unde vor atârna mulți ciucuri policromi din lână lungă (ață), formând capul steagului. De cununa cu flori sunt fixate baticuri duble (suprapuse) care atârnă, ciucuri mici, clopoței, panglici. Clopoței mici, înfundați, se găsesc așezați și în capul steagului. Mărimea steagului diferă de la sat la sat. În satul tradițional, printre florile acestuia, predomină FANFIU, un fel de iederă, veșnic verde.

La ora actuală în satul Jieț, specialist în confecționarea steagurilor este Grunță Gheorghe. ¹²

Colinda pițărăilor. Din capul locului trebuie acceptat faptul că pițărăii alcătuiesc o trupă solidă de colindat. La ora actuală, nu mai au o colindă specifică, în afară de urările de rigoare făcute la fiecare casă: La mulți ani ! Sărbători fericite ! etc. Dar această colindă a pițărăilor a existat până în anul 1900 (aproximativ) și am, descoperit-o în notițele rămase de la Popa Ionel Botoașcă ¹³ în anul 2017.

În satul tradițional, când era la modă această colindă, când ceata colindătorilor se apropia de o casă, copiii se desprindeau de aceasta, se puneau pe fugă, pentru a ajunge primii la desagii cu daruri și a-și lua porția. Până sosea grosul pițărăilor (colindătorii mari) copiii spuneau colinda:

”Bună ziua lui Ajun,

Da-i mai bună a lui Crăciun.

Gazdă mare să trăiești,

Să trăiești, să-mbătrânești,

La pițărăi să te gândești.

Să ne dai câte-un covrig

Să nu-nghețăm de frig.

Ori câte-un colac

Să ne țină cald.

Ori nuci că-s dulci,

Ori mere, ori pere,

Să ne veselim cu ele.

Ori câte-un țâpău pufos,

Mulțumim gazdă frumos.

Și la anul când venim

Sănătoși să vă găsim.

La anul și la mulți ani !

Sărbători fericite !”

Colinda nu putea să fie mai lungă, căci din spate venea grosul pițărăilor și copiii trebuiau să sfârșească până atunci, să-și primească darurile, să le vâre în străiți și să plece la altă casă.

Continuarea traseului. Se mergea chiuind, spunând strigături, cu steagurile în frunte purtate pe umeri, uneori se mai și alerga cu steagurile fluturând în aer. Copiii și acum ajung primii la desagi. După ce pițărăii au ieșit  din curtea casei Jura, urmează ulița paralelă cu râul Jieț, merg în amonte, paralel cu digul, unde la prima casă sunt așteptați de familia pr. Jura Dimitrie și de Trâncă Paraschiva, cu primii desagi cu daruri. Urmează apoi familia Cic Petru, unde acum pițărăii primesc țuică fiartă și câte o cafea. Continuându-și drumul, având în față minunata priveliște a Parângului Mic, pițărăii intră în gospodăria omului de afaceri Ioan Nicolae Gui. Aici sunt așezați desagi pe cel puțin patru lăviți, participând cu daruri locuitorii și din cătunele Hurezi și Magheri, unde pițărăii nu fac popas. După ce au încins o învârtită pițărăii trec podul peste râul Jieț și urcă în satul Moviliș, coborând apoi spre Maleia, la familiile Mândrucă, Hobeanu, Cic. Se ajunge apoi la locul numit ”La Curmătură”, un fel de graniță cu satul Maleia, de unde pițărăii se deplasează pe un teren mai anevoios, mai ales când zăpada este mare, numit Băni, pentru a ajunge în satul Popi, acoperind o distanță de aproximativ 1 km.

Din satul Popi, pițărăii trec râul Jieț în sens invers ajngând în satul Andronești (Jiețul de Jos) la familiile Stoica, ing. Nicușor Preda, abătându-se apoi spre cătunul Grunțăști, iar de aici trecând pe la ai lui Ginerică, urmează ulița centrală a satului Jieț, pe unde curgea  iazul morilor, pentru a-și încheia colindul în grădina lui Mirci Neluțu.

Aici, la ”cap de linie”  este un concurs în a oferi țuică fiartă. Circulă din mână în mână, cu o viteză amețitoare, glăjile oferite de Călina Petru, Preda Ion, ing. Nemeș Petru, Nicu lui Mita, Mirci Neluțu. Se fac ultimele învârtite, apoi colindătorii, după înserare, cu străițile pline de daruri se îndreaptă spre casele lor. Copiii abia-și trag după ei străițile pline.

Originea pițărăilor se pierde în negura timpului, dăinuind se pare din vremea daco-romanilor. Preotul Jura Marcu susține fără echivoc faptul că ”pițărăii noștri de azi sunt o rămășiță autentică a saturnaliilor romane” ¹⁴

La început ziua sărbătoririi a fost doar 17 decembrie, iar apoi s-a lungit până în 23 decembrie. Aceste zile coincideau cu solstițiul de iarnă, fiind sărbătorite după cum se știe cu veselie, cu jocuri, cu schimburi de cadouri între prieteni. În aceste zile sclavii erau considerați egali cu stăpânii lor, având în frunte  pe purtătorii de steaguri ceremoniale care strigau: ”Io Saturnalia ! Bona Saturnalia !” Stăpânii îi primeau veseli, întâmpinându-i cu semințe de grâu, apoi în serveau cu colăcei, fructe și dulciuri. ¹⁵ Acestea sunt daruri care se dau și azi la pițărăi, iar sămânța de grâu ar putea face legătura cu strigatul sămânței la pițărăii noștri de azi. Faptul că Saturnalia era o sărbătoare agrară, a recoltei, sămânța de grâu era un simbol al acesteia.

Ziua a cincea din Saturnalie s-a numit Sigilaria. Era datina ca să se dăruiască unii pe alții cu tot felul de lucruri și anume cu lumini de ceară (ceros) ce le dădeau clienții mai săraci patronilor binefăcători, ca un dar îndătinat în Saturnalia.

Chiar și împărații luau parte la Saturnalii. Ei primeau și dădeau daruri poporului adunat în Colosseum.

Datorită argumentelor și considerațiilor de mai sus, credem că întemeiat, preotul Jura Marcu a susținut că în Saturnalii s-ar găsi originea pițărăilor și că într-adevăr, această origine ar depăși două milenii. Preotul Jura mai arată că ”la Saturnalii, cu sclavii se însoțeau și  copiii cetățenilor liberi, fapt care ne amintește de colindul copiilor: strena bona (strenele romane), În anul 274, romanii, adică oficialitățile, s-au retras din Dacia, dar datina a rămas. Religia creștină a eliberat pe sclavi și deși Saturnalia era o sărbătoare păgână, pentru bucuria și însemnele ei morale a menținut-o, reducând-o pe parcursul istoriei la zi: 24 decembrie.” ¹⁶

Profesorul Ion Ghinoiu aduce date în plus. Acesta afirmă că ”sărbătorile și obiceiurile de la sfârșitul lunii decembrie corespund ca dată calendaristică cu DIONISIACELE câmpenești ale tracilor și Saturnaliile romane.” ¹⁷

Despre originea steagului pițărăilor. Dacă se admite măcar teoretic originea milenară a pițărăilor în Saturnalii, atunci de bună seamă, nu cred că ar fi un lucru nepotrivit să căutăm și originea steagului tot în vremurile de demult, unde ar fi trebuit să se plămădească germenii acestuia, în timpul daco-romanilor.

Datele ajunse până la noi despre strămoșii noștri daci sunt însă destul de trunchiate, deși ”e posibil să nu se fi scris despre un alt neam al Europei din afara lumii greco-romane atât cât s-a scris despre daci: capitole întregi în lucrări de istorie, cărți întregi (Traian, Criton, Dion, Chrysostomos) ori referințe mai mult sau mai puțin ample. În comparație cu ce ne-a rămas din aceste scrieri, procentul pierderilor depășește 90%.” ¹⁸

În tratarea în continuare a subiectului abordat, cred că ne va fi utilă reamintirea steagurilor de luptă ale dacilor. Dan Oltean subliniază faptul că ”în scena 78 a Columnei se află stindardele învinșilor, adică ale dacilor, la sfârșitul primului război din 101-102. Se pot observa patru prapuri, stindardul trupelor de cavalerie și opt balauri care constituiau stindardele infanteriștilor. Numărul lor reprezintă proporția numerică între cele două trupe (…) Prapurii și balaurii ca stindarde militare nu au fost impuse în armata dacică de Decebalus, ci de Burebista. Cele două tipuri de stindarde reflectă simbolurile cu care se identificau luptătorii. Soldații pedești imitau comportamentul lupului și al șarpelui: aprigi ca lupul și agili ca șarpele.” ¹⁹

Stindardul infanteriștilor daci introdus în perioada lui Burebista este un totem, în care se regăsesc două dintre animalele venerate de către daci: lupul și șarpele.

Steagul era purtat în suliță, deasupra oștirii, veghind din înalt soarta luptătorilor – ”așa cum o fac numai zeii cerului” ²⁰

Capul de lup era prelungit cu un corp în chip de șarpe, prin fâșii de stofă care, la bătaia vânturilor, se umflau. Cât privește șarpele, acesta era considerat nemuritor deoarece își schimbă pielea, despre toamnă și reapare primăvara.

”La geto-daci, șarpele simboliza spiritul strămoșilor, marea lor înțelepciune.” ²¹ Motivul șarpelui îl întâlnim și în ceramica daco-romană, cel mai adesea redat simplu.

Revenind la steagul actual al pițărăilor din Valea Jiului, putem constata că unele elemente cu modificările aduse generație de generație, ar putea deriva din steagul dacic.

Acea cunună circulară din flori, pe care o are capul lui, precum și ciucurii ce atârnă de sub acesta îi formează steagului un cap voluminos. Acest cap are orizontal și vertical cam 30/40 cm. Este mai voluminos decât un cap de lup, dar la acest lucru au contribuit adăugirile generațiilor, pentru a-l face cât mai impunător, mai frumos. Datorită acestui mod de prezentare, capul steagului a mai fost numit și buzdugan. Cununile longitudinale ce continuă capul reprezintă, poate corpul șarpelui. Spre deosebire de cap, corpul are un diametru de 20-24 cm și  se întinde pe o lungime de aproximativ un metru, în continuare urmând ”coada” de șarpe, reprezentată prin acea panglică tricoloră care prelungește steagul pe o lungime de cel puțin un metru, la nivelul prăjinii având o formă șerpuitoare. Panglicile libere pe care le are steagul la nivelul coamei, cât și la batic, în alergare dau acel fâlfâit pe care l-am întâlnit și la steagul dacic.  Dacă mai amintim că steagul este purtat pe o prăjină subțire, măsurând 3,5-4 m deasupra colindătorilor, găsim o similitudine perfectă cu cel dacic, purtat în același mod, în suliță.

Toate aceste elemente enumerate sunt oarecum asemănătoare cu cele din steagul dacic. Cârpa (baticul) ar putea fi element roman, dar tot la fel de bine și unul dacic, asemănător steagului cavaleriei.

În romanul ”Nedeia din Poiana Miresei”, Nicolae Deleanu ne dă date interesante din jurul anului 1800 când Petrila era un ”mare sat bătrânesc” (devenită comună în anul 1872), condus după legile sfatului bătrânilor. Atunci era organizată și ”ceata feciorilor”, condusă de vornicul acestora, cu rol important în rezolvarea problemelor civice. Vornicul avea în ceată zece feciori, datoria lor era aceea de a păstra buna rânduială în sat. Cetașii aveau un steag făcut din piele de oaie, lucrată în chip de glugă (cap de lup?). Când cetașii se deplasau pe drum sau erau în ogradă, dacă adia un vântuleț, gluga se umplea și ”dintr-un meșteșug așezat în vârful ei, aceasta scotea niște sunete, păgâne, când ca buhaiul, când ca cimpoiul – ziceau oamenii că așa ar fi fost steagurile strămoșilor daci.” ²²

Dr. Dumitru Gălățan Jieț

NOTE

1. Octavian Buhaciu, ”Folclorul de iarnă, zicerile și poezia păstorească”, Ed. Minerva, Colecția Universitas, București, 1979;
2. Xxx Mic dicționar enciclopedic, Ed. Enciclopedică, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2005, pag. 265;
3. Tudor Pamfilie, ”Sărbătorile la români”, Ed. Saeculum 1.0., București, 1997, p.272;
4. Idem;
5. Simona Lazăr, Tudor Cireș – ”Colind cu bizăraua în Apuseni”, Jurnalul de Bucătărie (supliment al Jurnalului Național), 19 decembrie 2007, pag.5;
6. Idem;
7. Cornel Boteanu, ”Pițărăii la momârlanii din Valea Jiului și în satele din Plaiul Cloșani, județul Mehedinți”, revista Răstimp nr. 4, 2007, p. 18-19;
8. Idem;
9. Dumitru Gălățan-Jieț, ”Un colind în Ajunul Crăciunului: pițărăii din satul Jieț”, Matinal (Petroșani), 24 decembrie 1998;
10. Dumitru Gălățan-Jieț, ”Pițărăii în Valea Jiului”, Ed. Confluențe, Colecția Ethnos, 2008;
11. Gălățan nemeș Nicolae zic Culiță (1921-2005) din satul Jieț;
12. Grunță Gheorghe, născut în anul 1937 în satul Jieț, ginere în cătunul Popi;
13. Popa Ionel Botoașcă (1924-1993) din satul Popi;
14. Preot Jura Marcu (1914-1997) satul Jieț. ”O datină milenară, păstrată sub formă autentică în Valea Jiului. Pițărăii”, articol în Steagul Roșu, Petroșani, 1968;
15. Idem;
16. Idem;
17. Ion Ghinoiu, ”Credințe populare, tradiții, semne”, Jurnalul Național, 30 noiembrie 2007;
18. Aurora Pețan în prefața cărții ”Al. Papadopol, Calimah, Scrisori pierdute atingătoare de Dacia”, Ed. Dacia, București, 2007, p.15;
19. Dan Oltean, ”Burebista și Sarmizegetusa”, Ed. Saeculum 1.0, București, 2007, p.109-110;
20. Dan Oltean, ”Religia dacilor”, Ed. Saeculum 1.0, București, 2002, p. 147;
21. Călăușița Alecu Mioara, ”Zamolxex”, Ed. Miracol, 1993, pag. 57;
22. Nicolae Deleanu, ”Nedeia din Poiana Miresei” vol. I, Editura pentru literatură, București, 1968, p.36;