15 ianuarie 2020. 170 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu. SARA PE DEAL-ul cel mai înalt al creației noastre poetice, luminat de două lumânări aprinse, ca două scrisori de dragoste, au urcat, fără odihnă și fără să tulbure liniștea poetului, peste 100 de ”pelerini” dornici de a sorbi din lumina Sfântă a LUCEAFĂRULUI.
În organizarea îngemănată a Protopopiei Petroșani și a Asociației ”Sfinții Apostoli”, la Centrul ”Sfânta Ecaterina” din Petroșani s-a desfășurat evenimentul cel mai luminos al culturii noastre naționale – OMAGIU adus celui mai mare poet pe care l-a ivit vreodată pământul românesc, cu participarea afectivă a școlilor nr. 4 (director: Robert Humel) și nr. 7 (director: Vasile Pop), care au ”ridicat” pe scenă, la rang de luceferi, două grupuri vocale de o neasemuită candoare. Despre viața poetului a vorbit cu pietate doamna profesor Humel Elena (de la Școala 4) asemenea unui vornic aflat în fruntea nuntașilor, urcați, parcă, în Constelația ”Carul Mare” de pe cerul poeziei românești.
Prezența părintelui protopop Petrache Crețu a luminat drumul și cinstirea bisericii, numită atât de frumos de către poet ”Mama noastră spirituală”.
Dintre stelele serii au coborât apoi, pe-o rază, cei doi îndrăgostiți – Mihai Eminescu și Veronica Micle – care și-au scris, în fața pelerinilor, scrisori înalte de dragoste, la lumina lumânărilor, cu mâinile gingașe și tremurânde ale celor doi copii, tot atât de frumoși, ca și ei: Humel Alexia și Gianu Risipitu. Un drum greu l-a făcut pe jos, cu a ei ghitară, Anastasia Jitaru (de la Școala 4), trecând singură ”Pe lângă plopii fără soț”, ca și poetul pe sub geamul Cleopatrei Poenaru, așezat în fața unui nesfârșit șir de plopi tremurând. Din sufletele calde ale celor 20 de copii ai clasei a III-a C de la Școala nr. 4, sub îndrumarea doamnei învățător Mariana David, au răsunat, ca pentru eternitate, cântecele ”Limba românească” și ”Mai am un singur dor”, al căror ecou s-a oprit în fața statuii vii a poetului, simbolizată de un tablou strălucitor, aflat în fundalul sălii.
Acolo unde se sfârșește muzica, începe poezia, cu ale ei înfățișări, numai de poet știute: ”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, ”O, rămâi, rămâi la mine”, ”Freamăt de codru”, ”Sara pe deal”. Glasurile copiilor – stele în cinci colțuri, au luminat ”dealul”, s-au prins apoi de mână, au coborât peste creștetul pelerinilor, pentru a pătrunde, pe nesimțite, pentru totdeauna, în inimile acestora. Din luminișul codrilor – cu aceleași chipuri de îngeri, s-au apropiat de public copiii grupului vocal al Școlii nr.7 călăuziți de doamna învățător Mihaela Mikloș, așezați frumos ca două versuri albe, scăldând apele limpezi din ”Lacul codrilor albastru”, întinzând lung brațele spre dragele ”Somnoroase păsărele”, făcând apoi o rugăciune, ca de copil, ”O, rămâi, rămâi la mine”.
Vocile mari ale cântecelor noastre patriotice, pe numele lor Daria Selaje și Delia Stana, au răsunat ca ”la marginea mării”, prin cântecele nemuritoare ”Țara mea-i un colț de Rai” și ”Eminescu”, sub aceeași cupolă de lumină, pogorâtă din Luceafărul nestins al poeziei românești.
Un univers de idei și sentimente înalte, din care se hrănește și astăzi simțirea noastră românească – Patriotismul, etica înaltă, înflăcărarea pasiunii, nădejdea într-o lume perfectă, pe alte planuri, dau valoare eternă operei lui Eminescu. Creația sa, depășind granițele țării, l-au făcut să nu mai aparțină pământului natal, ci lumii întregi, opera lui devenind cu timpul patrimoniu universal.
Nimeni nu va putea vreodată să-l definească mai bine decât adevărul profetic al legăturii sale cu poporul, exprimată în cuvintele: ”Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cu soarbe soarele un nour de aur, din marea de amar”. Astfel s-a stins din viață și cel mai mare poet pe care l-a ivit vreodată pământul românesc. Ape vor seca în albii iar peste locul îngropării sale va răsări cetate sau pădure și câte o stea va veșteji pe cer, în depărtări, până când seva acestui pământ se va aduna și se va ridica în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.
Dorel NEAMȚU
