Ce spune academicianul Gheorghe Păun despre aforismele lui Valeriu Butulescu

Într-un frumos articol cu titlul ”La curtea lui Urmuz – Aforisme, ca poeme într-un vers”, publicat de revista ”Agerexpres”, academicianul Gheorghe Păun scrie despre cele mai frumoase creații literare care-l definesc pe scriitorul Valeriu Butulescu drept unul dintre oamenii de cultură ale cărui ”ziceri” au făcut deja înconjurul globului pământesc.

Nu doar din amiciție cu valorosul nostru concitadin ori dintr-un pur patriotism local, ci mai ales pentru că eseul academicianului Gheorghe Păun despre Valeriu Butulescu este o prețioasă filă de istorie a culturii de pe aceste meleaguri, reedităm și aici acest text-document al acestuia, spre cunoaștere și firească apreciere din partea iubitorilor de cultură din Valea Jiului și județul Hunedoara.

***

„În fiecare an trecem nepăsători prin ziua morţii noastre”… Am citit cugetarea pe internet, într-o „colecţie de aforisme”, şi am fost uimit-cucerit de idee, de formulare, de profunzime.   Autorul – Valeriu Butulescu, scriitor, Petroşani. Pentru că, se spune, nimic nu este   întâmplător, foarte curând ne-am cunoscut, tot pe internet. „Un vers cât un poem de o sută de strofe”, l-am felicitat pe autor. Apoi am aflat mai multe: dl. Butulescu este celebru în lume – se poate spune astfel despre cineva care are (cărţi de) aforisme traduse în câteva zeci de   limbi, a scris poezie, eseuri, teatru, a tradus   din poloneză şi spaniolă, dar a făcut un gen   literar respectat din aforism, „specialitatea” sa,   prezentă din plin şi în piesele pe care le-a scris. Primul volum i-a apărut la jumătatea anilor   1980, „Oaze   de   nisip”,   Editura Litera, Bucureşti.

Am în faţă o antologie, „Fragmentarium”, tipărită de Scrisul Românesc, Craiova, în 2010. Fix1500 de aforisme (primul este chiar cel cu care am început rândurile de faţă), precedate de o frumoasă prefaţă semnată de Gheorghe Grigurcu şi urmate de aproape   80   de   pagini   de   extrase   din   cronici şi prefeţe ale cărţilor sale, de multe ori însoţite de imaginea copertelor respective. Întâlnim nume mari aici: Ioan Alexandru, Adrian   Păunescu, Alex Ştefănescu, Mircea Ionescu-Quintus şi   încă mulţi alţii, din România sau din lume, din Canada până în Vietnam, cu trecere prin Olanda, Danemarca, Cehia, Bulgaria etc. Pe coperte, litere latine, slavone, arabe, extrem orientale. Evident, cititorul ar fi în câştig dacă aş relua aici cât mai multe aforisme din carte, dar amân deliciul, pentru a da o brumă de conţinut titlului, subliniind conţinutul poetic al rândurilor scrise de dl Butulescu.

Suntem obişnuiţi cu umorul, ingeniozitatea, ironia autorilor de aforisme, cu gândirea lor ascuţită, adesea paradoxală, cu abilitatea lor lingvistică, cu aplecarea spre moralitate (toate acestea se   pot spune şi pe seama epigramiştilor). Le are pe toate acestea autorul în discuţie, dar cea ce m-a atras şi mă atrage (probabil că aici stă şi o parte din explicaţia succesului său) la aforismele sale este poeticitatea lor.  Multe, foarte multe (dar nu toate, desigur, nici nu ar trebui să fie astfel) dintre acestea sunt veritabile poeme într-un vers, un fel de „haiku-uri într-un vers” (nu ştiu cum se cere   iertare în japoneză…), cu sugestii care trec mult dincolo de text, iar asta fără ostentaţie, elegant,   dar pătrunzător. „Aforismele sale devin microeseuri”, îl caracterizează, aforistic, Eugen Evu undeva.

Sau/şi micropoeme, insist eu. Şi ilustrez, îndemnându-l pe cititor să meargă la cărţile dlui Valeriu Butulescu: Sublimul, ca umbră a transparenţei. Cum mă simt? Ca un an în decembrie. Un peşte, înotând în propriile lacrimi. Când se termină jocul dragostei, privighetoarea tace. Moartea. Oare e punct sau virgulă? Un copac desfrunzit care se încăpăţânează să freamăte. Seara, ca o dimineaţă a nopţii. Veşnicie. Clepsidră fără nisip. Nimeni nu observă că vulturul e şchiop. Bufniţa este memoria nopţii. Uitare. Din memoria arborelui zboară ultima pasăre. Îmi scriu pe frunze setea de etern. Omul. O pasăre cu rău de înălţime.

Academician Gheorghe Păun