Mă înclin, noapte,
veșmântului tău
împodobit cu mii de stele
și-mi plec fruntea
la picioarele tale.
Cu umbra ta
coborâtă peste trotuarele
încă fierbinți
îmi șterg sudoarea zilei.
O zi toridă
care mi-a pus pe umeri
raze de foc,
făcându-mă
să-mi număr pașii
pe asfaltul în clocot.
Tu vii
și timidă cum ești,
îmi așezi o adiere
peste creștetu-mi încălzit
peste care iulie
și-a scuturat cu nepăsare
simbolul.
Și încep să visez…
Visez pădurile de acasă,
din Valea mea dragă,
pe care necunoscătorii
o numesc Valea Plângerii.
Dar le spun eu, acum,
că Valea plânge de fericire,
pentru că
atunci când soarele
dogorește,
pădurile și apele o răcoresc
așa încât obrajii ei se prefac
în dimineți de primăvară.
Și-n lacrimile ei de bucurie,
își spală munții
amintirea prafului
de cărbune.
Visez, așadar, la izvoarele cristaline,
la brazii sub care
îmi odihneam negândurile,
la apa răcoroasă a Jiului
în care mă zbenguiam
copilă fiind…
Visez, visez,
iar tu, noapte înstelată,
îmi mângâi visele
și îmi șoptești
ușor, la ureche:
„Ai răbdare!”…