BASARABIA DISCRETĂ A COPILĂRIEI MELE…

Basarabia a fost totdeauna pentru mine un tărâm fascinant. Copil fiind, mama îmi povestea în şoaptă despre România Mare şi fraţii noştri înstrăinaţi, de dincolo de Prut, care scriau româneşte cu litere slavone. Ca să înţeleg mai bine situaţia, îmi citea versuri dintr-o carte veche, scrise de Eminescu: „De la Nistru pân la mare / Vin muscalii de-a călare.” Tot mama îmi spunea că, în 1941, tata a trecut Prutul, cu toată armata română, ca să elibereze acel pământ.

Tata era un om direct, mai puţin romantic. Când i-am cerut lămuriri, mi-a zis că el n-a vrut să elibereze pe nimeni. Şi-a lăsat familia şi a plecat la război pentru că aşa i-a ordonat „nenorocitul de Antonescu”. Din cauza lui a făcut foame şi l-au supt păduchii, în tranşee, vreme de doi ani.

De câte ori tata pronunţa numele Mareşalului, urma un val de înjurături la adresa acestuia. Avea el motivele lui de supărare: „ Antonescu a luat toţi săracii la război, iar pe şmecheri i-a lăsat acasă, să învârtă afaceri.”

Tata nu a eliberat numai Basarabia. A trecut Nistrul, continuând să elibereze şi alte teritorii. Tot aşa, eliberând, tata s-a trezit departe, tocmai pe Volga. Acolo a scăpat din încercuirea sovieticilor, printr-un miracol. În acest punct al relatării, tata lansa o salvă nouă de înjurături, de data aceasta la adresa lui Hitler şi Stalin.

Prudentă, mama m-a învăţat să nu vorbesc cu nimeni despre Basarabia, ca să nu am necazuri la şcoală. Iar eu, fiind pionier şi copil ascultător, aşa am făcut, evitând acest misterios şi captivant subiect.

CURAJ LA LIMITA FRICII

Mai târziu, studiind şase ani la Lodz şi Cracovia, am căpătat curaj. Comunismul polonez era mult mai tolerant. Acolo oamenii vorbeau deschis despre orice, inclusiv despre neîmplinirile lor naţionale. Nu era petrecere studenţească la care să nu cântăm „Nu vom da niciodată Lwow-ul Uniunii Sovietice!”. Îi acompaniam la chitară, gândindu-mă cum aş putea adapta acest repertoriu pentru Hotin şi Cetatea Albă.

În 1986, când debutasem deja editorial, la o întâlnire cu scriitori şi traducători străini organizată la Bucureşti, am avut ocazia să cunosc câţiva tineri poeţi basarabeni, foarte talentaţi: Nina Josu, Arcadie Suceveanu, Valeriu Matei, cu care am schimbat cărţi, dar şi opinii. Atmosfera era însă grea. Orice derapaj în afara literaturii, către politică era riscant şi contraindicat. Ochii şi urechile regimului erau peste tot.

CUM AM PROPUS EU ÎN PARLAMENT UNIREA…

Revoluţia din Decembrie m-a prins şi pe mine în vârtejul ei absorbant şi înălţător. Până să înţeleg ce se întâmplă în jurul meu, m-am trezit deputat în Parlamentul României. Tare m-am bucurat când am aflat că tizul meu basarabean, Valeriu Matei, ajunsese şi el în Parlamentul de la Chişinău. Relaţiile dintre cele două state s-au înviorat. Ne-a vizitat de mai multe ori Grigore Vieru; în plenul Parlamentului ne-a vorbit Leonida Lari. Erau mulţi poeţi unionişti, pe ambele maluri ale Prutului. Dacă unirea ar fi fost lăsată în seama lumii literare, ea se făcea imediat.

În 1991 am fost chemaţi în Aula Parlamentului, să denunţăm Pactul „criminal” Molotov – Ribbentrop, apoi să recunoaştem independenţa Republicii Moldova.

Încântat de noile schimbări, am luat cuvântul şi am întrebat: dacă tot am denunţat Pactul, de ce să recunoaştem independenţa Moldovei? N-ar fi mai simplu să ne unim cu ea? Că desprinderea Moldovei s-a făcut în virtutea Pactului criminal, pe care tocmai l-am denunţat.

Logica mea fiind fără cusur, mulţi colegi parlamentari au primit propunerea cu aplauze. Dar şeful meu de partid s-a cam supărat. M-a chemat la el în birou şi mi-a spus că la vârsta mea ar trebui să fiu ceva mai înţelept, sau măcar oleacă mai prudent. Atunci iar mi-am adus aminte de sfatul mamei. Iar m-am speriat şi iar am abandonat acest subiect periculos.

DESPRE PRIMA MEA TRECERE PESTE PRUT…

Am debutat furtunos, ca dramaturg în 1993, pe scena Teatrului „Ion D. Sîrbu” din Petroşani cu comedia amară „Hoţul cinstit”. Piesa a plăcut, s-a jucat în multe locuri din ţară, inclusiv la Teatrul Naţional Bucureşti. Această piesă îmi va permite în 2003 să trec Prutul.

La recomandarea actorului basarabean Boris Melinti (care văzuse spectacolul la Petroşani) textul ajunge la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Bălţi. Deschis şi cooperant, Anatol Răcilă, directorul de atunci al scenei băltene, a dispus montarea acestei piese.

Fireşte, m-am dus la premieră, şi nu singur. Am avut onoarea să fiu însoţit de regretatul teatrolog Mircea Ghiţulescu.

Spectacolul a avut loc în februarie, când afară era un ger cumplit, din acelea care, vorba lui Alecsandri, „crapă ouăle de corb”. Nu ştiu dacă ouăle respective au crăpat sau nu, dar conducta de încălzire a teatrului a crăpat înainte de premieră. Credeam că spectacolul e compromis, însă regizorul Anatol Pânzaru mi-a spus să stau liniştit.

Într-adevăr, deşi instituţia părea congelată, sala mare a teatrului s-a umplut cu oameni îmbrăcaţi ca la Polul Nord. În Moldova, dragostea de teatru nu ţine cont de vreme.

Ba, în ciuda frigului, am am văzut chiar faze fierbinţi, incredibile şi de neînţeles pentru românii din ţară. În deschidere, din faţa cortinei, a vorbit o doamnă viceprimar, rusofonă de felul ei, care, în limba sa maternă, ne-a adresat câteva cuvinte binevoitoare. Directorul teatrului a urcat pe scenă şi, furios ca un leu, a strigat: „Aici, sau vorbiţi româneşte, sau nu vorbiţi deloc.”

Spectacolul a plăcut în mod deosebit. Mircea Ghiţulescu l-a selectat pentru Festivalul Dramaturgiei Româneşti, organizat în acel an la Timişoara. Iar prestaţia actorilor pe scena bănăţeană a fost de calitate. La gala laureaţilor, pentru acest text, Uniunea Scriitorilor din România mi-a decernat „Premiul pentru literatură dramatică originală”. Premiu pe care, şi mai onorant pentru mine, a trebuit să-l împart frăţeşte cu celebrul dramaturg parizian Matei Vişniec.

UNIREA PRIN ADERARE LA UE

Acestea fiind spuse, având deja bifată trecerea Prutului, am crezut că asta a fost totul, iar episodul basarabean al existenţei mele s-a consumat. Mâhnit că unirea nu s-a putut produce, m-am retras discret spre Europa de Vest, care mereu i-a atras pe români ca un magnet.

Retragerea aceasta din lumea de vis a unirii mai avea o cauză. Necazurile lui Mihai Viteazul ne arătaseră că o unire nepregătită corespunzător se poate termina rău. După aderarea României la UE am început şi eu să mă maturizez, cel puţin din punct de vedere juridic. Citisem tratatele de bună vecinătate încheiate de România cu statele din jur, lucru care făcea unirea noastră cu Moldova aproape imposibilă.

Ba am început să simt şi inconvenientele Unirii. România nu era Germania de Vest, să acorde o mie de miliarde de mărci pentru relansarea landurilor răsăritene, după unificare. Pe vremea aceea noi făceam poduri de flori peste Prut şi le trimeteam fraţilor moldoveni cărţi cu grafie latină, din acelea care nu se mai vindeau în librăriile noastre. Gesturi mai consistente nu ne permitea bugetul de stat, veşnic cu deficitul legat la brâul său tricolor.

Îmi veneau în minte şi alte neajunsuri, resimţite după Mica şi Marea Unire. Provinciile nou alipite au fost nevoite să joace după muzica autoritară, rareori inspirată, a miticilor de la Bucureşti. Mă gândeam cu groază ce va fi după noua unire în ţara noastră extinsă, unde spuma politicienilor provenea din judeţele ei cele mai sărace şi mai corupte.

Apoi, eventuala schimbare a frontierei, ca urmare a unirii, ar fi creat precedente periculoase, putând încuraja revizionismul altora. E drept, pe hartă apăruse un stat nou, Kosovo, contrar celor stabilite la Helsinki. Dar Kosovo era girat de Casa Albă, nu de Casa Poporului…

Aşadar, unirea Moldovei cu România ridica probleme prea mari pentru două ţări mici, gestionate de politicieni mărunţi şi oportunişti. În schimb, aderarea Moldovei la UE mi s-a părut fezabilă; ne întregea familia naţională. Realizam astfel mult visata spiritualizare a frontierelor dintre cele două state româneşti.

Speranţele unirii prin aderarea ambelor state la UE au devenit tot mai mari. Acest demers a pus în umbră alte scenarii unioniste, unele fanteziste, cum ar fi desemnarea unui candidat unic la preşedinţia ambelor state, repetând isprava lui Cuza Vodă. Ne-am înarmat cu răbdare şi am aşteptat.

MAREA ÎNTOARCERE…

Moldova a revenit pe agenda mea de lucru accidental. Cristina Bodlev, o prietenă de pe FB, originară din Cahul, îmi propune printr-un mesaj să trimit o piesă Teatrului Republican „B. P. Hasdeu” din oraşul ei. Aflu de la ea că teatrul de aici, deşi tânăr, e foarte ambiţios, condus cu pasiune şi pricepere de Gheorghe Mândru, actor şi regizor.

Despre Cahul nu ştiam mai nimic, în afară de supliciul lui Ioan Vodă cel Cumplit, omorât aici de turci şi sfâşiat apoi de patru cămile. În toamna anului 2018 am transmis teatrului local două din piesele mele premiate: Insula femeilor (Premiul 1 la Festivalul Comediei Româneşti, 2009) şi Herghelia albastră (nominalizată la cea mai bună piesă românească a anului 2009, la Gala Premiilor UNITER).

Au urmat câteva luni bune de tăcere. Când aproape că uitasem de acest proiect, am primit un mesaj entuziast de la Cahul, semnat de directorul Mândru. Textele au fost acceptate de colectivul de actori, iar conducerea teatrului dorea să le monteze pe amândouă în primăvara anului 2019.

Aşa am ajuns la Cahul, asistând la cele două premiere, ambele realizate de dl. Mândru, spectacolele fiind salutate de public, dar şi de critică. Pentru prestaţia unor actori distribuiţi în aceste piese s-au făcut trei nominalizări la Premiile UNITEM (instanţa supremă a teatrului din Moldova), două dintre acestea transformându-se în premii.

NOUA DACIADĂ…

Dincolo de succesul teatral, un mare câştig al venirii mele la Cahul a fost întâlnirea cu dl. Gheorghe Mândru. Am avut ocazia să cunosc un bărbat energic, prietenos, carismatic, bun organizator, stimat şi apreciat în comunitate. Preocupările sale extraprofesionale acopereau o paletă uimitor de largă, de la aviaţia civilă (deţine un aparat uşor de zbor şi o pistă privată de aterizare, amenajată în plin izlaz), până la apicultură, chitară şi… istoria dacilor.

Acest ultim aspect mi-a atras atenţia, fiindcă mă frământa intens şi pe mine. În biroul domnului director, lângă drapelul naţional şi stindardul UE trona maiestos un dracon dacic, cu cap de lup şi coadă de balaur.

Am descoperit cu bucurie că amândoi împărtăşim aceleaşi idei vizavi de originea dacică a limbii române. Aici, în Teatrul „B.P. Haşdeu” mi-am adus aminte de întrebarea sonoră a lui Haşdeu, exasperat de latinolatria Şcolii Ardelene: „Unde-s dacii?”

Cum să nu rezonezi cu savantul Haşdeu? În Moldova istorică, urmele romane sunt rarisime. Iar dincolo de Prut n-a călcat niciodată vreo sanda romană. Atunci cum a putut înflori aici poate cea mai pură şi autentică limbă română? Cum s-a făcut aici latinizarea fără latini? Nu cumva s-a vorbit în zonă limba traco-dacilor (definit de Herodot ca cel mai numeros popor european)?

Bine, bine, să zicem că aşa a fost. Administraţia romană, slabă şi de scurtă durată, a cuprins doar o treime din teritoriile locuite de daci. Totuşi, limba română are atâtea elemente comune cu latina. Cum a fost posibil aşa ceva?

Răspunsul l-a dat un mare erudit, istoric de anvergură, ignorat de adepţii latinizării: Nicolae Densuşianu El susţine că latinii şi dacii s-au format ca popoare în mileniul II î.Hr, în Bazinul Dunării de Mijloc. Au avut aşadar un leagăn etnogenetic comun, inclusiv limba.

Desigur, pe Densuşianu, fiind român de-al nostru, nu l-a luat nimeni în serios. S-a bătut în cuie ideologice teoria latinizării, care ne asigura sânge nobil roman şi origine imperială. Adică exact ce-şi dorea propaganda acelor vremuri. Teoria era şubredă, bazată pe fantasme. Însă arăta bine pe hârtie şi, credeam noi, va închide gura istoricilor din ţările vecine, care vânturau fantasmele lor.

Dar marele Momsen (singurul istoric laureat al Premiului Nobel) a arătat indubitabil că latinii au migrat în Peninsula Italică, venind din Est, despărţindu-se de fraţii lor traco-daci, după milenii de convieţuire. În concluzie, limba dacilor şi latina erau apropiate de la origine. Nu a existat nici o latinizare. Cele două limbi au avut la bază un idiom comun, cristalizat aici încă din Epoca Bronzului. Aceasta ar fi povestea noastră adevărată.

POVESTEA NEAMULUI FRUMOS

Ideea îndrăzneaţă de a scrie o piesă modernă, cu daci şi romani, o poveste a trecutului nostru comun redesenată altfel, s-a luat atunci, în biroul domnului Mândru.

Proiectul se înscria perfect în buna colaborare româno-moldavă. La Cahul, guvernul de la Bucureşti a cofinanţat ridicarea unui teatru nou, superb şi funcţional. Ce măreţ şi înălţător ar fi fost să inaugurăm noul teatru pe 1 Decembrie 2023 cu un spectacol românesc despre istoria noastră comună.

Făcându-mi se onoarea de a scrie eu această piesă mi-am convocat de urgenţă toate muzele, dând frâu liber imaginaţiei, împletind comedia cu tragedia, călcând peste prejudecăţi şi clişee. A ieşit un text alert, dinamic, doldora de simboluri, salutat de academicianul Gheorghe Păun, care a prefaţat frumos şi a finanţat tipărirea lucrării.

Piesa îşi propune să surprindă altfel Big Bang-ul nostru istoric. Întâlnirea dintre Traian şi Decebal se consumă într-un registru nou, eliberat de monumentalitatea strivitoare a legendelor.

Împăratul şi Regele se confruntă pe scenă, dezbat probleme existenţiale, beau vin, se bat în săbii, glumesc.

Forţele fiind sensibil egale, conflictul nu e uşor de tranşat. Dar, ca de atâtea ori în istoria noastră, intervine trădarea şi problema se rezolvă. Într-o atmosferă mioritică vibrantă, Decebal, cu voia prietenului său Traian, îşi ia viaţa. Asediaţi în cetatea de scaun, tinerii daci, călăuziţi de alt mit, zboară spre libertate, dincolo de munţi, dincolo de Prut, folosind aripi uşoare de şindrilă, perpetuând astfel limba şi obiceiurile neamului frumos.

Scenografia şi costumele gândite de Andreea Melinti ne transpun în atmosfera acelor complicate vremuri. Muzica, semnată de fostul ministru al culturii Ghenadie Ciobanu, completează sonor alegoria de pe scenă.

Regizorul Boris Melinti (basarabean naturalizat în România) a abordat cu pasiune şi emoţie acest spectacol îndrăzneţ. N-a avut sarcină uşoară. Aducerea în scenă a unui Împărat Traian, viteaz dar homosexual şi iubitor de vinuri, chiar dacă aşa ni-l prezintă istoria antică, comportă colosale riscuri. Patrioţii de meserie s-ar putea să se supere; spectatorii puritani pot să strâmbe din nas.

L-am încurajat din răsputeri pe regizor. Dacă Moldova vrea să intre în UE, trebuie să depăşească aceste prejudecăţi. Atitudinea faţă de minorităţi, inclusiv cele sexuale, trebuie să fie înţelegătoare. Este o condiţie de aderare, monitorizată cu mult sârg de cei de la Bruxelles.

PATRIOTISM FIERBINTE LA ZERO GRADE…

Premiera absolută a spectacolului unionist şi unificator „Povestea neamului frumos” era planificată, cu tâlc, pe 1 Decembrie 2023. Repetiţiile au început în octombrie. Exista însă un real pericol: sala de spectacol a teatrului nou încă nu era gata.

Autorităţile de la Chişinău au făcut eforturi de a termina lucrările la termenul stabilit. Din motive tehnice obiective, acest lucru nu a fost posibil. Deşi scena mare era perfect funcţională, instalaţia modernă de încălzire cu aer cald era rece…

Pe 30 noiembrie, când m-a preluat de la Galaţi, dl. Mândru, cu jovialitatea sa binecunoscută, mi-a spus că premiera va avea loc aşa cum s-a stabilit, în noul teatru, de Ziua României, dar sala va fi neîncălzită. Însă nu trebuie să-mi fac probleme. Lumea va veni la spectacol…

Am tăcut, amintindu-mi de premiera de la Bălţi, de acum 20 ani, care a avut loc într-o sală congelată, dar arhiplină. Ba chiar am încercat să mă consolez. Sala rece se asorta cumva cu piesa, în finalul căreia sufla cumplit vântul îngheţat de la miazănoapte.

În seara zilei de 1 Decembrie, cahulenii iubitori de teatru au venit la sediu, îmbrăcaţi frumos, în ţinută de iarnă. Şi-au cumpărat bilete şi, înţelegători, au luat loc în scaune. Sub steagurile tricolore şi unionale, spectacolul a început furtunos: replicile fierbinţi şi jocul dinamic al actorilor au încălzit atmosfera.

În sală erau prezenţi, alături de domnul primar recent reales, toate oficialităţile locale. Biserica şi-a trimis reprezentanţii ei, în ţinută de gală; a fost prezent şi consulul României la Cahul. Spre satisfacţia mea, ca semn de bună convieţuire, la această manifestare profund românească au venit şi spectatori rusofoni, care au aplaudat frenetic. Exact aşa cum vrea Uniunea Europeană.

ŞI VITICULTURA AJUTĂ CULTURA…

Inventiv ca de obicei, directorul Mândru a mai găsit o cale de a încălzi spiritele. Deşi piesa era într-un singur act, domnia sa a dispus o pauză, la sfârşitul Scenei 10. Ieşind în foaier, spectatorii au putut să bea vin fiert, din partea casei, pus la dispoziţie de Podgoria Traian. Până şi sponsorii erau în ton cu acţiunea dramatică.

Finalul a fost apoteotic. Chiar dacă moartea (inevitabilă) a lui Decebal a întristat spectatorii, momentul coregrafic susţinut de o echipă de tineri dansatori a ridicat la nivel înalt tensiunea şi emoţiile. Tinerii au dansat Ciuleandra, fluturând tricolorurile noastre înfrăţite şi steagul Uniunii Europene.

Spectacolul se va relua la primăvară, când soarele va rezolva problema încălzirii. Pe 27 martie (Ziua Unirii Basarabiei cu România) este programat un spectacol la Bucureşti. Piesa va fi jucată şi pe alte scene din Republica Moldova şi România.

Valeriu BUTULESCU