„Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?” (Ioan 21, 15)

Această întrebare, rostită de Domnul Iisus Hristos pe malul Tiberiadei, nu este doar pentru Sf. Ap. Petru. Este o întrebare care străbate veacurile și ajunge la inima fiecăruia dintre noi.

Pentru că lepădarea nu e doar episodul lui Iuda sau al Sfântului Petru – e o ispită a fiecărei zile. Ne lepădăm tăcut, prin gesturi mici: atunci când ne rușinăm și evităm să vorbim despre Dumnezeu într-o conversație, când alegem tăcerea în locul unei mărturisiri simple, dar curate.

Sfântul Petru s-a lepădat de trei ori, dar a fost și cel care, cu inima frântă, a plâns „cu amar” (Matei 26,75). Pocăința lui a fost adâncă și sinceră, și a fost răspunsul iubirii sale pentru Hristos. Iar Domnul, Care „nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu” (Iezechiel 33,11), nu l-a mustrat, ci i-a redat locul între apostoli, cu aceeași întrebare rostită de trei ori: „Mă iubești?”

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Hristos nu-l întreabă pe Petru: De ce te-ai lepădat? Ci: Mă iubești? Căci dragostea șterge păcatul.”

Noi toți, în feluri văzute și nevăzute, ne regăsim în această întrebare. Ea este duhovnicește repetată în fiecare zi a vieții noastre: când alegem să iertăm sau nu, când alegem să fim sinceri sau nu, când alegem să fim ai lui Hristos — sau ai lumii.

Dacă ne recunoaștem slăbiciunile și-I mărturisim Domnului, cu sinceritate, nepăsarea, frica sau rușinea, El nu ne va respinge. Nu ne va certa. Ne va chema înapoi, așa cum l-a chemat pe Sfântul Petru. Cu blândețe, cu dragoste, cu încredere.

Sfântul Siluan Athonitul ne spune cu durere și cu nădejde: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui.”
Căci chiar și atunci când ne vedem căzuți, Domnul e aproape — și ne întreabă, nu pentru a ne învinui, ci pentru a ne ridica: „Mă iubești?”

Dacă răspunsul nostru este „Da, Doamne, Tu știi că Te iubesc”, atunci să nu mai pierdem vremea. Să ne întoarcem la El – cu inimă curată, cu pași smeriți și cu bucuria de a fi iertați.