„Ușile, ușile; cu înțelepciune să luăm aminte!” 

Auzim acest îndemn la fiecare Sfântă Liturghie, chiar înainte ca toți cei prezenți să rostească, rar și cu evlavie, Simbolul de Credință – Crezul.

Iar la finalul acestei mărturisiri solemne, glasurile unite ale credincioșilor spun:

„Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie. Amin.”

Această așteptare este temelia vieții noastre creștine. Ea nu este doar o nădejde vagă, ci – așa cum spune Sfântul Apostol Pavel – „ nădejdea pusă înainte, pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită şi tare” (Evrei 6, 18-19). Nădejdea aceasta nu ne scoate din lumea zbuciumată, dar ne ține pe linia de plutire, ne oprește din a naufragia în deznădejde.

Ea ne leagă, prin credință, de făgăduințele unui Dumnezeu care nu minte, un Dumnezeu care a înviat din morți și ne-a făgăduit că și noi vom învia împreună cu El.

Să ne aducem aminte de corabia lui Noe:

„Afară vuiau potopul și prăpădul, afară era plângere și moarte, dar înăuntru, în corabie, era viață, liniște și mântuire. Valuri uriașe acopereau munții; valuri furioase izbeau și corabia, dar Noe avea o siguranță deplină… Corabia era sub scutul și apărarea lui Dumnezeu.” (Pr. Iosif Trifa, Corabia lui Noe)

Tot așa e și Biserica astăzi.

O corabie în care intrăm nu ca să fugim de lume, ci ca să trăim în lume, dar nu din lume, cu privirea ațintită spre Hristos Cel înviat.

El este ancora noastră, El este marea noastră siguranță, El este viața veacului ce va să fie.

Să rămânem ancorați în această nădejde.

Pentru că Hristos a înviat! Și nădejdea noastră nu este rușinată (cf. Romani 5,5).