În Duminica Sf. Ap Toma, mă caut pe mine

De fiecare dată când ajungem în Duminica a doua după Paști, cea închinată Sfântului Apostol Toma, inima mea tresare într-un fel aparte. Nu știu cum simțiți voi, dar mie mi-a fost mereu drag acest apostol. Și tocmai pentru că e atât de des numit „necredinciosul”, m-am simțit aproape de el — poate pentru că, la rându-mi, nu o dată m-am îndoit. Nu de Dumnezeu, ci de mine. Nu de Înviere, ci de felul în care trăiesc cu adevărat ceea ce am mărturisit cu glas tare în noaptea de Paști.

Am spus cu toții „Hristos a înviat!” și am cântat, cu lumina în mâini, bucuria Învierii. Dar după ce s-au stins lumânările și cântecele, fiecare ne-am întors la ale noastre. Hristos cu ale Lui, și noi cu grijile noastre. Și, fără să ne dăm seama, între Înviere și viața de zi cu zi se întinde o prăpastie pe care nu o putem trece decât cu o credință vie. Și nu e deloc ușor…

Duminica aceasta îmi vorbește mult. Și scriu cu convingerea că nu sunt singurul care are momente de „necredință”. Nu acea necredință a răzvrătirii, ci acea îndoială a sufletului care vrea să creadă mai mult, dar care se teme că nu e suficient de vrednic. Și poate că nu suntem. Dar Domnul nu se teme de îndoielile noastre. Din contră: vine acolo, chiar în mijlocul lor. Se apropie și ne arată rănile Sale. Nu ca să ne rușineze, ci ca să ne vindece.

Când îi spune Sf. Ap. Toma: „Adu-ți degetul tău și vezi”, Domnul nu îl mustră. Îl întâmpină. Îi oferă exact ceea ce sufletul lui avea nevoie. Și Sf. Ap.Toma, biruit de dragoste, rostește cea mai profundă mărturisire de credință din Evanghelie: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”. Atât de simplu. Atât de adânc.

Dacă e vreo lecție pe care mi-o iau pentru mine în această Duminică a Sf. Ap. Toma, este aceasta: nu trebuie să-mi fie rușine de frământările mele. Trebuie doar să le așez în fața lui Hristos. Și să am curajul să-L caut până la capăt. Cu mâinile tremurânde, cu inima nesigură, dar cu o dorință sinceră de a crede mai mult, mai adânc, mai viu.

Iar dacă ești tânăr și te întrebi uneori dacă merită să mergi pe calea credinței, dacă merită să rămâi sincer, autentic, curat în mijlocul unei lumi care pare că merge în altă direcție… Sf. Ap.Toma îți spune azi: da, merită. Dar să fii gata să lupți. Să ieși din ascunzători. Să ceri dovezi, dar și să le primești cu umilință. Și, mai ales, să Îl recunoști pe Domnul când vine la tine — poate nu cum te așteptai, dar mereu exact când ai nevoie.

Poate n-ar fi rău să punem la inimă mai des această duminică. Și să trăim așa: nu fără îndoieli, ci cu curajul de a le duce înaintea lui Hristos.