Vorba multă, piatră de poticnire

Cuvintele ne sunt date pentru a înălța, nu pentru a dărâma. Totuși, prea des uităm acest adevăr simplu și ne lăsăm purtați de dorința de a vorbi, de a ne exprima, de a ne face auziți. De multe ori, uităm că „pentru cuget vei da vamă, pentru gânduri vei da seamă, fapte bune, fapte rele, mai târziu răspunzi de ele”, cum spunea Traian Dorz.

În lumea noastră agitată, cu gânduri și cuvinte care se perindă necontenit, uneori avem impresia că vorbele sunt cele care ne definesc. Vrem să afirmăm ceva, vrem să spunem ceva, dar ce spunem oare? Poate doar ceva ce nu este necesar. Căci vorba multă, chiar și lipsită de răutate, poate deveni o piatră de poticnire. „Cine vorbește mult, imposibil să nu greșească”, spune o vorbă din popor. Și câte greșeli nu se petrec tocmai din dorința de a vorbi fără rost, din curiozitatea de a afla și a împărtăși lucruri care nu sunt ale noastre, din atracția de a ne implica în discuții ce nu ne aduc niciun folos duhovnicesc.

Bârfirea este un viciu care trebuie înțeles și depășit cu seriozitate. Este un viciu care ne ține departe de adevărata chemare a noastră ca oameni și ca creștini. De multe ori, din dorința de a ne face auziți, ajungem să amestecăm cuvintele noastre cu realitatea, fără a ști dacă acestea sunt cu adevărat conforme cu adevărul. Și nu este ușor să ne ferim de acest păcat, mai ales atunci când vorbele par „nevinovate”, dar în esență sunt periculoase și dăunătoare.

Tomas a Kempis ne avertizează cu înțelepciune: „Năravul și nepăsarea față de nepăsarea sufletului nostru ne trag de cele mai multe ori la limbuție…” Cu fiecare cuvânt rostit, ne apropiem mai mult de ceea ce suntem în interior. Iar dacă nu ne veghem limba și gândurile, riscăm să devenim doar ecoul unui viciu care se răspândește, fără a-l mai putea opri.

Cum să învățăm să vorbim? Cum să purtăm un cuvânt care să fie viu, ziditor și adevărat?

Să lăsăm curiozitățile legate de lucrurile trecătoare și să ne concentrăm asupra celor cu adevărat importante. Cuvintele noastre trebuie să fie pline de dragoste, de bunătate și, mai ales, de Adevăr. Căci adevărul, chiar dacă doare, chiar dacă ustură uneori, este cel care ne salvează. „Fiul meu, oricât de falnic duhul răului ți-apare, ai curaj să spui în față adevărul sus și tare. Îndrăznește, nu te teme și vei birui în ispită, căci a răului putere todeauna-i mărginită” – ne îndeamnă Traian Dorz.

Fie ca vorbele noastre să fie, în fiecare zi, un mijloc de apropiere de Hristos și de încurajare a celor din jur. Să învățăm să tăcem când nu avem ce spune și să vorbim cu înțelepciune atunci când cuvintele sunt necesare. În felul acesta, vom ajuta nu doar la zidirea altora, ci și la mântuirea noastră.

Să fim, deci, mai vigilenți cu cuvintele noastre. Să învățăm să vorbim mai puțin, dar mai înțelept.