Europa începe cu mine

În fiecare an, pe 9 mai, sărbătorim Ziua Europei – o zi despre pace, solidaritate și un ideal comun. Dar, privind în jurul meu, simt că idealul acesta e din ce în ce mai greu de păstrat. Poate pentru că, de multe ori, somnul națiunilor – cum spunea Goya – naște monștri. Iar noi trăim, din păcate, printre umbrele acestor monștri: egoism, dezbinare, uitare de Dumnezeu și de aproapele.

Simt cum lumea aceasta, creată pentru frumusețe și armonie, se destramă tot mai mult, iar cauza nu este doar în afară – e și înăuntrul nostru. Poluarea sufletelor, cum am ajuns s-o numesc, începe cu indiferența mea, cu micile compromisuri zilnice, cu ușurința cu care uit să iubesc. Și tocmai de aceea, cred că Europa – adevărata Europă – începe cu mine. Cu ce aleg să cultiv în sufletul meu.

În această zi simbolică, vreau să-mi pun sufletul în ordine. Vreau să pășesc mai departe cu dorința sinceră de a mă schimba. Îi cer lui Dumnezeu să vindece egoismul meu, ca să pot învăța din nou să iubesc – nu doar în teorie, ci prin fapte. Vreau să știu să conjug verbul „a iubi” la persoana întâi, zi de zi, în cele mai mici gesturi.

Europa nu se clădește doar prin tratate sau summituri. Se clădește prin iertare, prin jertfă, prin credință. Se construiește atunci când aleg să nu întorc spatele celui în nevoie. Când aleg să ascult, în loc să judec. Când în loc de teamă, aleg nădejdea. Și chiar dacă uneori simt că e prea târziu, știu că Harul lui Dumnezeu poate pătrunde oriunde, cum spunea un poet al inimii: „unde a intrat tâlharul – nu-i pe lume om să creadă şi să nu-l primească Harul.”

Așa că astăzi, de Ziua Europei, nu-mi fac doar urări de bine. Îmi fac un legământ. Să nu las timpul să-mi fure inima și mintea de la rugăciune. Să nu las superficialul să-mi ia locul sufletului. Repet cu umilință și cu speranță:

„Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deşi port rănile păcatelor; miluieşte zidirea Ta, Stăpâne… făcându-mă pe mine iarăşi locuitor al raiului.”

Dacă fiecare dintre noi ar rosti această rugăciune cu inima deschisă, poate că am simți din nou unitatea adevărată. Și Europa – nu ca geografie, ci ca inimă vie – ar fi, într-adevăr, un loc mai bun.