Lacrimile care ne formează: Darul ascuns al suferinței

„O lacrimă are întotdeauna rădăcini mai adânci decât un zâmbet”, spunea Emil Cioran. Și dacă stau să mă gândesc, aceste cuvinte răsună adânc în mine, pentru că fiecare dintre noi a avut momente când lacrimile au fost singurele care au reușit să exprime ceea ce nu puteam cuvinte. Lacrimile nu sunt doar semne ale durerii sau ale tristeții, ci și ale unei profunzimi, ale unui suflet care simte, care iubește, care se schimbă.

Există lacrimi ale copilăriei, pline de nevinovăție, lacrimi ale adolescenței, încărcate de idealuri neîmplinite, lacrimi ale greutății zilelor noastre, dar și lacrimi de recunoștință, de nădejde, de bucuria regăsirii. Fiecare lacrimă pe care am vărsat-o, în momentele de cumpănă, mi-a adus o învățătură, m-a schimbat, m-a împlinit.

Am învățat asta dintr-o istorisire din Patericul Egiptean care m-a marcat profund. Un tânăr, dorind să plângă pentru păcatele sale, se îndrepta cu fiecare zi spre Muntele Nitriei. Însă inima lui era împietrită și nu putea să-și umilească sufletul, chiar și în fața celor mai mari exemple de smerenie. L-am înțeles, pentru că de multe ori, și eu m-am simțit departe de acea stare de smerenie autentică, de lacrimile care purifică. Dar ce mi-a rămas din această poveste este că, de multe ori, nu vom învăța să plângem până nu trecem prin încercări. Nu vom înțelege puterea lacrimilor până când nu vom îmbrățișa suferința și nu o vom vedea ca pe o cale de  curăție.

Uneori, ne lovim de realitatea că viața nu este doar o linie dreaptă de împliniri, ci un drum plin de scârbe, de provocări și de căderi. Dar tocmai aceste „scârbe” sunt cele care ne adâncesc în esența noastră, ne învață răbdarea, ne modelează sufletul. Lacrimile nu sunt doar o formă de suferință, ci și o formă de eliberare, un dar tăcut, dar plin de înțelesuri.

Poate că am râs mult și am uitat de lacrimi, dar azi mă întorc la ele cu recunoștință. Nu mă mai tem de suferință, nu mai fug de momentele de vulnerabilitate, pentru că acum știu că ele mă înalță. Așa cum tânărul din povestea Patericului, care s-a bătut pe spate pentru a se învăța să plângă, la fel și eu învăț să apreciez darul lacrimilor.

Astăzi, de fiecare dată când simt lacrimi care amenință să mă cuprindă, mă opresc și îmi aduc aminte că ele nu sunt semne de slăbiciune, ci semne de curaj, de sinceritate, de suflet viu. Nu trebuie să le ascund sau să le înfrâng, ci să le primesc ca pe un dar, ca pe o binecuvântare ce mă ajută să evoluez.

Așadar, nu uita de darul lacrimilor tale. În ele se ascunde o putere imensă. În lacrimile tale se află o învățătură de neprețuit, care te poate face mai bun, mai aproape de adevărata esență a vieții. Nu te teme de suferință, de lacrimi, pentru că în ele se află cheia schimbării, a purificării și a înălțării.

Îți doresc să te rogi, să rabzi, dar și să te bucuri de darul fiecărei lacrimi, căci ele sunt semnele unei vieți trăite cu adevărat. Așa cum spune psalmistul: „ Dumnezeule, viaţa mea am spus-o ţie; pune lacrimile mele înaintea Ta, după făgăduinţa Ta. ” ( Psalmul 55)