Lecția ajutorului concret

Într-un pasaj din Pateric, am citit o poveste care mi-a rămas adânc întipărită în minte și care m-a făcut să reflectez asupra propriei mele vieți. Se spune că un părinte, care era mai mare peste o obște de zece ucenici, se ruga lui Dumnezeu pentru o favoare mare: să fie toți împreună în viața de dincolo, alături de el. Dar condiția aceasta a fost stabilită printr-o minune dumnezeiască: „Ucenicii să fie la măsurile părintelui.” Aceasta mi-a arătat un adevăr profund: viața noastră, trăită în armonie cu ceilalți și cu Dumnezeu, nu este doar despre intenții bune sau vorbe frumoase, ci despre fapte concrete.

În acest context, aflăm că, deși cei zece ucenici erau împreună, ei nu au făcut nimic pentru un bolnav pe care l-au întâlnit pe drum. În schimb, părintelui, singur fiind, și-a dat toată silința să-l ajute. A ridicat bolnavul și l-a dus cu el. Și, se pare că, acesta nu era un bolnav obișnuit, ci un înger al lui Dumnezeu închipuit într-un om bolnav.

Am fost surprins de contrastul dintre atitudinea ucenicilor și a părintelui. Cei zece ucenici, deși erau împreună, nu au găsit niciun motiv să ajute. Poate că s-au simțit neputincioși sau poate că nu au considerat că era datoria lor să intervină. Însă părintelui, singur, nu i-a păsat de oboseala sau dificultățile ce ar fi venit odată cu ajutorul oferit, și a luat inițiativa. Această alegere mi-a reamintit că adevărata iubire nu se vede în vorbele frumoase sau în intențiile bune, ci în faptele noastre.

Astăzi, aleg să învăț de la acest părinte din Pateric. Aleg să îmi dau toată silința pentru a ajuta acolo unde este nevoie, indiferent de circumstanțe. Aleg să nu fiu doar un „ucenic” care se află lângă ceilalți, dar care, din comoditate, nu intervine. Aleg să fiu un om care nu doar rostește rugăciuni, ci le trăiește, punându-și inima în fiecare acțiune pe care o întreprind pentru cei din jur.

Dacă vreau să fiu cu adevărat la măsura unui părinte sau a unui om care iubesc cu adevărat, nu este suficient doar să mă rog în cuvinte. Trebuie să învăț să fiu un ajutor activ pentru cei care au nevoie de mine. În viața de zi cu zi, ajutorul meu trebuie să fie mai mult decât o intenție: trebuie să fie o acțiune concretă, o mână întinsă celor aflați în suferință, un gest de milă și iubire sinceră. Numai așa mă voi apropia de „măsurile părintelui” și voi înțelege cu adevărat ce înseamnă iubirea lui Dumnezeu trăită în fapte.